Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre jocurile preferate de copii era
imitarea ţiganilor care strângeau sticle şi borcane goale, pe vremea
când foarte mulţi oameni locuiau în case la curte, pe străzi asfaltate
cu piatră de râu şi straturi multicolore de flori la porţi.
Ţiganii, purtând pe umerii încovoiaţi saci imenşi în care te minunai cum de încăpeau atâtea sticle şi borcane, aveau un slogan: "Stiiiiiicli şi borcan cumpăăăr!" Sloganul, strigat după talentul cumpărătorului, făcea deliciul copiilor şi atrăgea gospodinele care doreau să scape de borcanele goale şi sticlele murdare de ulei. Contra unor sume derizorii, cumpărătorii încărcau sacii şi apoi îi depozitau în căruţele trase de cai slăbănogi, care-i însoţeau la mică distanţă. Chivuţele care strigau şi băteau din poartă în poartă se milogeau şi pentru "ceva de îmbrăcat la copil" ori pentru "o bucată de slănină sau ceva untură, dacă aveţi, coniţă?". Primeau chiar şi plăpumi obosite, îmbrăcăminte veche sau demodată.
În timp, jocul "de-a sticle goale" s-a transformat în coşmar. Au apărut cei "3R", adică: Recuperare, Reciclare, Refolosire. Urmarea? Ţiganii nu mai aveau obiect al muncii şi nici câştig, ba erau chiar fugăriţi şi amendaţi de miliţieni, iar sarcina celor "3R" a căzut pe cadrele didactice! Cum? Simplu. Toţi copiii erau obligaţi să aducă la şcoală un anumit număr de sticle şi borcane nevătămate, bine spălate, fără etichete, numai bune de vândut. Sticlele erau depozitate prin sălile goale sau beciurile şcolilor până apăreau cei de la ICVA (Întreprinderea de Colectarea şi Valorificarea Ambalajelor), care, în urma unor verificări sumare, le băgau în lăzi şi apoi în maşini. Contravaloarea ciobăraiei era încasată de reprezentantul şcolii şi folosită în scopuri care ne scăpau...
Numai că situaţia devenise cumplită, pentru că se cereau din ce în ce mai multe ambalaje din sticlă şi bieţii părinţi nu aveau de unde să le scoată! Prin Bucureşti, tensiunea se mai relaxase folosindu-se sistemul achitării contravalorii sticlelor şi borcanelor, scutind astfel balamucul ce se făcea cu depozitarea şi chiar paza acestora. Fiecare copil avea un număr fix de ambalaje pe care trebuia să le predea şi părintele plătea suma respectivă, la fiecare sfârşit de trimestru. Dar... în provincie era musai să le predai!
O cunoştinţă de-a mea, Ileana Ţugui, îmi povestea că pe la ei, prin Bacău, la centrele ICVA se formau două "cozi ale disperării". O coadă unde se instalau ţiganii recuperatori şi gospodinele care preferau să-şi vândă singure ambalajele, iar la cealaltă se aflau părinţii care cumpărau aceleaşi ambalaje pentru a le preda la şcoli!
Disperaţi erau, mai ales, cei care doreau să vândă, dar puteau avea surpriza ca cei de la ICVA să nu mai aibă bani, lucru ce se repetase de multe ori. Speranţa lor erau cei de la coada părinţilor-cumpărători, care, în cazul în care salariatul ICVA nu mai catadicsea să le vândă sticlele, făceau imediat cumpărăturile de la cei perdanţi, rămaşi mofluji. În cazul în care chivuţele nu puteau să-şi predea marfa, se aşezau pe trotuarul din faţa centrului ICVA şi pu-neau de-o masă pe saci goi acoperiţi cu ziare. Masă încropită din bucăţi de slănină, parizer cumpărat de la Alimentara, un borcan cu tocăniţă de cartofi, de la o gospodină mai darnică, pe scurt, ce achiziţionaseră pe traseul simbiotic care a făcut posibilă rezistenţa...
Tocăniţă de cartofi
Ingrediente: 1 kg cartofi, 4 cepe mari, 2 ardei graşi, 3 linguri de bulion, 5 căţei de usturoi, sare, piper, o foaie de dafin, ulei.
Preparare: Tăiaţi fideluţă cepele şi ardeii graşi, curăţaţi cartofii şi îi tăiaţi cubuleţe. Într-un vas puneţi o jumătate de pahar de ulei, ceapa, cartofii şi ardeii, cu un praf de sare. Înăbuşiţi 15 min apoi, adăugaţi bulionul dizolvat într-o cană de apă şi turnaţi peste cartofi. Amestecaţi şi adăugaţi apă cât să acoperiţi cartofii, puneţi usturoiul pisat, piper, foaia de dafin şi daţi la cuptor până se fierb cartofii.
