Radiografii culinare: La coadă la... ce?

Tot... mai demult aveam o oftică teribilă pe cunoştinţele, prietenii şi, în general, pe toţi cei care îmi ieşeau în cale. De ce? Pentru că mă enerva teribil faptul că nu mă salutau sau nu-mi vorbeau decât după ce-mi radiografiau sacoşa.

Apoi mă vedeau şi pe mine. Nu mai vorbim că începeau prin a mă interoga ce, de unde, cum reu­şisem să procur ceea ce cum­pă­rasem. Şi, pentru că mă oftica obiceiul ăsta, îmi fabricasem nişte sacoşe dintr-un fâş disponibilizat, astfel încât imaginaţia lor era pusă la grea încercare, spre satisfacţia mea diabolică.

Într-o zi umblam prin piaţă să fac rost de ceva carne. Prin toate magazinele vizitate nu am găsit nici urmă şi, derutată, am intrat într-un complex în care exista un raion cu produse din carne, numai că era gol ca nudul. În timp ce treceam agale, plină de obidă pe lângă lungul frigider vitrină, apare minunatul măcelar cărând pe umeri două cutii mari de carton, din care se iţea ceva lung ambalat într-o pungă din plastic. Nu mai fac nici un pas şi mă proţăpesc locului, aşteptând să văd ce minune adusese omul. După ce-şi descărcă povara, vânzătorul îmi zise: "Nu plecaţi! Staţi la rând, c-am adus marfă!". Mă uit în jur, nici ţipenie de om, deci la care rând? Şi-i zic: "Ce rând, bre? Că sunt doar eu!". "Bine!, zice el, fă rândul aici, în partea asta! Să le spui la toţi!", şi plecă să mai care cutii.

Aşa o pleaşcă pe capul meu, mai rar. Îmi veni să râd cu gândul la bancul ăla cu două babe care stăteau de vorbă la uşa unui ma­gazin. În spatele lor venise un om, apoi altul şi aşa mai departe până se făcuse ditamai coada. Cineva din coadă întreabă babele: "La ce staţi la coadă? Ce se dă?". La care babele răspund: "Nu ştim, maică, da’, dacă suntem primele, stăm să luăm".

Şi, cât ai zice peşte, începură a năvăli mulţime de cumpărători care, conform indicaţiilor mele, se aşezară la coadă, în spatele meu. Vânzătorul căra de zor cutii, le depozita pe jos în spatele vitrinei şi din când în când arunca priviri ce scrutau poziţia şi dimensiunile cozii, din ce în ce mai lungă. Un domn veni să mă întrebe ce se dă. M-a umflat râsul, apoi i-am spus că nu ştiu, că vânzătorul m-a postat la coadă. Omul, lămurit "buştean", şi-a schimbat mina şi s-a dus la nevastă-sa lăsată să ţină rândul.

După o jumătate de oră, vânză­torul strigă: "Gata! Dăm drumul la vânzare!", stârnind o rumoare plină de exclamaţii de uşurare. "Fiecare poate lua câţi iepuri vrea!", ţipă el cu glas plin de lar­gheţe. Coada începu să murmure nemul­ţumită şi aproape dispăru, ajun­gând la un şir de 10-12 doritori. Cei­lalţi au plecat bom­bănind. Vânză­torul mă întrebă: "Câţi?". "Păi, cât e kilogramul?", întreb eu doar ca să-mi ofer răgaz să-mi revin. "18 lei!", veni răspunsul. "Pune-mi unul ca să văd cât iese la cântar!", îi zic eu complet tulburată. Vân­ză­torul trase o chestie lungă, împachetată într-o pungă din plastic şi o puse pe cântar. "Trei jumate! Ia, mă tată, că faci treabă bună cu ei! E de casă şi numai buni de fripturică, de ciorbiţă!", mă îmbia când observă de­ruta mea.

Îmi făcusem socoteala că pot cheltui 200 lei pe carne. I-am spus că nu pot să iau prea mulţi şi a făcut omul în aşa fel că am plecat acasă cu patru iepuri de toată frumuseţea şi m-au costat doar 192 de lei. Am făcut o afacere bună dacă am cumpărat carne şi am economisit 8 lei. Şi unde mai pui că m-am asigurat de carne pentru un timp. I-am băgat în sacoşa fără vedere la interior şi m-am dus acasă cu prada. Pe drum mi-au trecut prin minte mai multe reţete, pentru a prepara cât mai gustoase mâncăruri, şi pot să spun că nu am greşit şi n-am risi­pit nici un oscior.

Ştiţi cât e de gustoasă ciorbiţa de iepure cu borş proaspăt şi leuş­tean verde? Să vă zic: separaţi pulpele din spate şi cele din faţă, mai mititele, astea merg la fripturică. Porţionaţi trunchiul. Pentru ciorbiţă folosiţi partea costală şi capul. Restul de la mijloc merge la o tocăniţă. Bucăţile pentru ciorbiţă le puneţi la fiert cu puţină sare, luaţi spuma când este nevoie, apoi, când sunt aproape fierte, adăugaţi legumele tocate, ceapa, morcovul şi păstârnacul (e mai indicat decât ţelina) şi o mână de orez. Când s-au fiert şi legumele adăugaţi două roşii cojite, tocate bucăţele mici. Mai lăsaţi să fiarbă şi roşiile, turnaţi borş fiert, bateţi două ouă şi puneţi leuşteanul tocat. Gata, puneţi capacul şi opriţi focul!

Da... tocăniţă de iepure cu ciupercuţe şi numai un pahar cu vin roşu? Şi unde mai pui că erau frageeezi de se topeau în gură! Am făcut şi câteva bucăţele la tuci, cu mujdei şi mămăliguţă.