Radu Duda, actor la Iaşi

În septembrie 1989, la Iaşi, actorul Radu Duda nu se aştepta la nimic bun de la politica acelui timp. "Începând cu anii '80, adică atunci când am devenit adult, ascultam din ce în ce mai mult «Europa liberă»", mărturiseşte acum.

"Era singura mea sursă de informaţii. Celelalte posturi de radio, cum ar fi «Vocea Americii» sau «Deutsche Welle» le ascultam foarte puţin". Din presa românească lectura doar paginile culturale din "Contemporanul", "Luceafărul" sau "România literară". Îi admira pe Valentin Silvestru şi Marian Popescu, care ţineau cronici bune de teatru.

Nu la fel stăteau lucrurile la Versoix. Încă din vara lui '89, Principesa Margareta renunţase să mai lucreze la o agenţie specializată a ONU, cu sediul în Roma. A revenit la Ver∏oix pentru a-şi ajuta tatăl, Regele Mihai.

Septembrie a găsit-o, alături de sora, Principesa Sofia, în febrilitatea refacerii secretariatului Casei Regale în locuinţa Villa Serrena. "Regele era în contact cu exilul, cu personalităţi din mediul occidental care-i spuneau că sunt schimbări care se produc", explică Alteţa sa Regală, Principele Radu al Românie. "Erau o mulţime de articole şi luări de poziţie la politicienii din Occident".

"21 DECEMBRIE M-A LUAT PRIN SURPRINDERE"
De la "Europa liberă", Radu Duda afla "anumite lucruri". Impactul venirii la putere a lui Mihai Gorbaciov asupra ţărilor din est, de pildă. Ţări cunoscute de el printr-o vizită efectuată în 1982 cu părinţii şi fratele său mai mare.

Desigur, "Principesa Margareta avea un alt orizont decât aveam eu", mărturiseşte Principele. "Diferenţa este că, spre deosebire de alţii, eu nu credeam că aceste schimbări de la ei vor produce ceva şi la noi. Nu mi se părea că acest fel de realitate va avea un impact asupra noastră. Credeam că noi suntem pe altă planetă. Aşa am crezut şi în 21 decembrie, care m-a luat prin surprindere".

Pe Regele Mihai, viitorul socru, îl asculta de Crăciun. "ştiam despre el, dar nu făceam legătura între el şi noi".
Cu toate acestea, "spaţiul acesta închis nu mă deranja atât de mult din cauza lumii mele interioare". A revenit ("cu bună ştiinţă") din două turnee, în '83 şi '87, în Israel. "Faptul că m-am întors nu este pentru că l-am tolerat sau l-am înţeles, ci pentru că aveam altceva de făcut în spaţiul acesta".

A fi atunci actor era lucru aparte. Pe de o parte, reprezenta un scut împotriva agresiunii exterioare ("Dacă nu aş fi fost în '89 actor, ci altceva, probabil aş fi suportat mai greu această temniţă care era sistemul comunist"). Pe de altă parte, "profesia îmi ocupa toată ziua, de dimineaţă până seara". Ziua începea foarte devreme. La 7-8 dimineaţa, micul dejun era cea mai plăcută masă a zilei.

Porţia de ficţiune artistică, servită până seara, începând cu vârsta de 14 ani, anihila restul (făcea ca "dincolo să nu fie nimic interesant"). Neajunsurile erau compensate şi de solidaritatea breslei. Turneele de vară, alături de echipa de la Teatrul Naţional din Iaşi, îl aduna cu "foarte mulţi oameni de calitate - Sergiu Tudose, Emil Coşeru, Cornelia Gheorghiu, Adina Popa, Teofil Vâlcu. Erau o plăcere, în toată viaţa asta gri pe care o duceam, faptul de a călători, faptul de a te întâlni în fiecare seară cu oameni noi, faptul că eram răsfăţaţi în oraşul unde ne duceam". Fiecare turneu dura două săptămâni.
BANI ERAU, DAR NU GĂSEAI DE CUMPĂRAT FRIGIDER ORI ARAGAZ
În '88 şi '89 "se stricaseră destul de mult rosturile în societate, astfel că nici viaţa în colectivul de la Iaşi nu mai era atât de plăcută pe cât fusese la terminarea facultăţii, în '84". Colegii de generaţie ai lui Radu Duda, grupa de studenţi a Olgăi Tudorache, emigraseră aproape toţi. Ultima a fost Carmen Tănase, foarte apropiată prietenă. În 1989 se simţea "destul de singur şi profesional şi social".

Cu un an înainte primise, prin teatru, o garsonieră de serviciu. Fapt obişnuit în situaţia de tânăr actor. Deşi era mare, de aproximativ 40 mp, în ea n-a putut niciodată mânca ori găti deoarece nu reuşise să-şi cumpere nici aragaz, nici frigider.

Bani erau (ca actor la început de drum, salariul în 1989 era de 3.000 de lei), "însă aceste obiecte nu se găseau. Trebuia să aştepţi să-ţi vină rândul pe o listă la comitetul judeţean de partid, iar eu n-am ajuns niciodată pe acea listă". În consecinţă, mânca la părinţi sau în oraş.

În locul investiţiilor în confortul domestic, şi-a cumpărat în schimb multe cărţi. Biblioteca ce despărţea garsoniera în două cuprindea cărţi de istoria teatrului, biografii, beleristică. Spre sfârşitul anilor '80 cărţile erau accesibile, "publicarea de carte fiind una din cele mai active părţi din cultura română".

Despre cozi, Principele Radu îşi aminteşte că au fost "umilinţă nemaipomenită". Cum nu ţinea prea mult la obiecte, confort şi alte bunuri, s-a consolat cu aplauzele publicului ("ca actor, eram iubit la Iaşi"). Când se-ntâlneau la cozi, spectatorii îi recunoşteau şi felicitau pe actori. Teatrul era un loc rar unde puteau evada din cenuşiul vieţii cotidiene. A fi actor de provincie era, aşadar, şi avantaj, şi dezavantaj. Dezavantaj pentru că provincia "era o lume îngustă, mică şi închisă". Avantaj pentru că "micile privilegii oferite de societate, care compensau puţin din ceea ce autoritatea nu-ţi dădea, constau în intrarea prin faţă la doctor sau produse mai bune din magazine".

Pentru că nu a fost ataşat de "binefacerile" modernităţii, n-avea maşină în '89. Nu are nici azi. La Iaşi, mergea pe jos - un sfert de ceas, de-acasă la teatru. "Din când în când luam taxiul pentru că erau la vremea aceea şi destul de ieftine" iar tramvaiele aglomerate circulau "teribil de prost".

Niciuna din cele patru linii de tramvai ale Iaşilor nu atingea zona unde locuia. În 21 decembrie 1989 a resimţit coborârea în realitate. Ce a urmat "nu a fost mult diferit din punct de vedere al vieţii cotidiene, pentru că niciunul dintre noi, nici Principesa şi nici eu, nu ne-am schimbat fundamental, să spunem, orizontul vieţii de zi cu zi". Adică nimic din "ceea ce universul intim al persoanei şi chiar căminul ei nu se schimbă".