Raportări fictive: Conducerea CUG Iaşi, "legată" şi în puşcărie

În primele luni ale anului 1989, în cazul multor întreprinderi din industria grea, din cauza raportărilor fictive, dar şi a lipsei clienţilor pentru produsele metalurgice scumpe făcute cu mari costuri, s-a ajuns la colaps.

La CUG Iaşi, combinat reprezentativ pe plan naţional, din cauza unui grav blocaj (mai accentuat ca niciodată), întreprinderea s-a aflat în pra­gul unei revolte, asemănătoare celei din noiembrie 1987 de la Braşov. Vestitul Ion Dincă ("Teleagă", cum i se mai spunea) a sosit la Iaşi şi a condus o an­c­he­tă ce a dus la arestarea tuturor di­rectorilor. Ce se întâmplase? Se produceau piese cu costuri mai mari decât preţul de piaţă. Din cauza obse­siei de a face totul cu mijloacele noastre, nu întotdeauna fiabile, econo­mice şi adaptate la cele mai noi desco­periri ale ştiinţei, produsele erau fabricate cu costuri foarte mari. Aşa încât, chiar şi dacă erau vândute sub preţul normal, clienţii lipseau. În consecinţă, s-a ajuns la dispariţia lichidităţilor necesare cumpă­rării materiei prime pentru a se continua producţia. Iar de aici la blocarea definitivă a combina­tului nu a fost decât un pas. Un faliment bine mascat de autorităţile vremii.

Oameni topiţi în fontă fierbinte
La CUG se întâmplau şi aşa drame. Sinucideri. "Când lucrezi cu un cuptor pentru sute de tone, o masă mare de oţel topit, dacă nu ai la îndemână tot ce trebuie, se pot întâmpla accidente. Un om a sărit în masa de fontă topită, s-a sinucis. Prin toate zonele cu metal topit existau acte de sinucidere. Fonta în care s-a aruncat omul acela a fost turnată într-un lingou, dar un astfel de lingou nu intra în producţie, rămâ­nea aşa, urs îi ziceau profesioniştii. Conţinea un om.

A fost realizată o anchetă şi s-a ajuns la concluzia că a recurs la acest gest în urma unor conflicte fami­liale, dar cine ştie", spune inginerul Emil Uncheşel, care era în 1989 director general la Centrala de utilaj me­talurgic şi prese cu sediul în Iaşi. Ursul de oţel, cum i se spunea lingoului, era, pentru unii, un fel de monument închinat celui încastrat între porii uriaşului întărit de me­tal. Zăcea în magazie uitat de timp şi de lume. Starea de spirit era sum­bră, sa­la­riile muncitorilor erau modeste. Aceasta era atmosfera în 1989 la unul dintre cele mai mari combinate de uti­laj greu din ţară.

Să revenim însă la cum s-a ajuns la starea de revoltă. In­gi­­nerul Uncheşel conducea un trust ce avea în subordine mai multe întreprinderi din mai multe oraşe ale ţării, printre acestea numărându-se şi uria­şul Combinat de Utilaj Greu (CUG) din Iaşi, unde Centrala îşi avea şi sediul. În această calitate, el a primit vizitele înalţilor demnitari comunişti, inclusiv pe cea a lui Ceauşescu, demnitari pe care i-a cu­noscut îndeaproape. Bărbatul poves­teşte cum "nu prea mergeau" lucru­rile la acel mastodont industrial care era CUG-ul şi cum raportările fictive i-au lăsat fără leafă pe muncitori.

Atunci a venit Dumitru Dincă, "Telea­gă", şi a arestat toată condu­cerea combinatului, apoi i-a abandonat pe toţi, lăsându-i să fiarbă în suc propriu. Rămas singur, Uncheşel avea să fie lipsit şi de sprijinul factorilor de răspundere locali, aşa încât a trebuit să meargă la Bucu­reşti, la Dincă, pentru ca acesta să-i faciliteze acordarea unui împrumut şi astfel să fie împiedicată o răs­coală ca la Bra­şov tocmai la CUG, o între­prin­dere ce se afla în vederile lui Ceau­şescu, o întreprindere-model prin imensitatea ei, un simbol al comunismului falimentar, după cum se ştie, al acelor vremuri.

Toţi directorii, arestaţi
"Centrala industrială era un fel de trust, acoperea mai multe întreprin­deri: exista un director general unul tehnic, de producţie şi economic, fiecare avea un birou în subordine. Noi eram contul colector şi de repartizare, aveam un plan de producţie, noi dădeam ordine către întreprin­dere, noi eram cu repartiţia: atât oţel, atât fond de salarii pe muncitori.

Lună de lună aflam cum stăm cu programul, ce modernizare trebuia făcută. Trustul avea în subordine 11 fabrici, două la Sibiu, una la Brăila. O fabrică la Dorohoi. Aveam în subordine Progresul Brăila, Independenţa Sibiu, CUG Iaşi şi altele. 42.000 de oameni", povesteşte inginerul Uncheşel, directorul de atunci al Centralei de Utilaj Metalurgic şi Prese. "Poziţia mea era aceea a unui adjunct de ministru. La începutul anului 1989 a fost un mare conflict, nu la mine la centrală, ci la CUG. Ei făcuseră o raportare fictivă, nu mai aveau bani să dea la muncitori, se ajunsese la aşa o situaţie, că a venit Dincă să facă o anchetă, «killerul Dincă», cum i se mai zicea. Era un militar şi considera că tot ce e sub el este în subordine. Îmi spunea: «Băi, Un­cheşel, ce-aţi făcut?». A dispus să fie arestaţi toţi, a adus procuror şi i-a băgat pe toţi la puşcărie. Am rămas eu afară, singurul care mai puteam face ceva. Între timp, au numit un adjunct de ministru responsabil cu fabrica, că nu mai avea conducere pe motive de raportare fictivă. După arestarea celor de la CUG, a doua zi a fost eliberat contabilul-şef. Eu n-am vrut să raportez fictiv, însă colaboratorii, de teama organelor locale de partid, mai raportau. CUG avea la vremea aceea vreo 12.000 de oameni. Se voia să se facă armament greu, la nişte prese imense şi nu se putea în ritmul în care se dorea. Am participat la o şe­dinţă la care un director, căruia i s-a re­proşat de ce nu a făcut anumite lu­cruri la timp, a spus: «Domnule mi­nistru, dacă pui nouă femei, nu fac un copil într-o lună». Algoritmul produc­ţiei îşi cere drepturile lui, ori ce se voia de la CUG-ul ăsta nu se putea realiza decât într-o perspectivă îndelungată de 10 ani. Dar se voia totul repede, pentru a doua zi, căl­când peste calitate. Bieţii oameni, de dragul tehnicii, de frica poziţiei, să­reau şi peste lucruri din astea, uneori expunându-se chiar fizic."

La mila lui Dincă
"La începutul lui ’89, pe oameni îi arestase, directorul general căzuse în dizgraţie, iar eu eram directorul plan-producţie. Contabilul a fost eliberat pentru că s-a apărat spu­nând că ra­poartele mele financiare sunt corecte. În plus, peste câteva zile urma să se plătească chenzina. El fiind eliberat, urma să discutăm cum plătim oame­nii, or, nefiind producţie, nu aveam ce deconta. Am adunat tot felul de bani, de la premii, din fonduri tehni­ce, in­clu­siv ce era pe la centrală şi nu am reu­şit să strângem decât o medie de 150 de lei de om, dar ne trebuiau câte 1.500 de lei de persoană. Văzând că nu găsim o soluţie, eu, care aveam telefonul direct al lui Dincă din timpul unor comandamente tehnice, i-am spus în ce situaţie suntem. M-a batjocorit, a zis că ar trebui să ne dea oa­me­nii în cap. Era cam la limita răb­dării, eu eram tensionat. Am zis: Bun, or să ne dea nouă în cap, dar e vorba de 12.000 de oameni care au în spate încă atâtea neveste şi copii. Atunci m-a întrebat câţi bani trebuie şi mi-a spus să fac o hârtie şi să mă duc la el. Între timp, s-au întors secretarul jude­ţean de partid Ibănescu, mi­nistrul adjunct şi cu directoarea băncii, care fă­cuseră şi ei o analiză. Ba chiar s-a pro­pus să luăm un credit, dar am fost re­fuzaţi de doamna de la bancă. Aşa că le-am spus că am vor­bit cu tovară­şul Dincă şi ce s-a în­tâmplat. Atunci, secretarul m-a întrebat cum de mi-am permis eu să vor­besc cu un vice­prim-ministru. Apoi mi-a zis: «A, bun, te-ai băgat în treaba asta, descurcă-te!». Aşa că am făcut hârtie, dar n-a vrut nimeni să semne­ze, nici măcar adjunctul de ministru care era acolo. Am plecat cu hârtia semnată de mine, director de plan producţie, nici măcar director gene­ral, la Bucureşti, la Ministerul de Finan­ţe, la Banca Centrală, şi toţi m-au întrebat cu ce tupeu am venit. Când am văzut că toată lumea mă refuză, m-am dus la Dincă, care era un individ cerebral. I-am zis: Dacă eu nu obţin bani, nu mai am ce căuta acolo, nu mă pot întoarce, dacă nu mă ajutaţi, conside­raţi că mi-aţi aprobat demisia. Vorbeam cu Dincă, la un moment dat am insistat, vă rog să reţineţi, eu demisio­nez, pentru că nu mă ajutaţi. Şi Dincă vine şi-mi arde una după cap şi zice: «Băi, în târgul ăla numai tu ai grijă de oameni? Primul secretar ce a zis?». «A zis că, după ce m-a certat că am legă­tură cu dvs., să mă descurc, că dacă dvs. mă ajutaţi, bine. N-am soluţie, dumnea­voastră sunteţi unicul meu sprijin».

I-am enumerat locurile prin care am fost şi că nimeni n-a vrut să semneze. A zis: «Dă-mi hârtia aia încoace, că oa­menii ăia sunt nevinovaţi, voi sunteţi vinovaţi», a luat hârtia, a semnat, erau do­uă semnături, a mea şi a lui. Apoi a spus: «Acum ia-o la vale, că-ţi semnea­ză toţi». Şi mi-au semnat toţi. Fă­ceam drumul pe Calea Victoriei, în­tre Banca Centrală şi ministerul meu, mergeam pe trotuar şi aveam senzaţia că zbor, că plutesc, era o reuşită incre­di­bilă, nimeni din toţi câţi am apelat, nimeni n-a crezut că voi obţine banii. Aveam senzaţia că am aur în jurul meu, nu simţeam că merg pe drum, în viaţa mea nu m-am simţit atât de bine, atât de victorios în luptele vieţii."

Descrierea lui Dincă
"Am plecat cu convingerea că Dincă nu este deloc un om rău, el mi-a zis atunci: «Apreciez tenacitatea ta», şi a completat: «Băi, tu nu eşti militar?». «Nu». A continuat: «Eu, ca militar, cer individului care pleacă la luptă să se întoarcă ori învingător, ori mort». Însă mie nu-mi place crezul lui, aşa că am analizat restul de întâlniri pe care le-am avut cu Dincă şi am înţeles că el voia să nu te dai bătut. Şi asupra lui erau pretenţii, unele absurde, dar lui îi plăcea să nu renunţi, să nu-i spui că nu se poate, apucătura lui de cătană cerea să învingi, chiar dacă nu se putea la termen. Lui, ca să nu te mă­nânce de viu, nu trebuia să-i spui că nu se poate, ci cum se poate. De altfel, am avut antecedente de felul ăsta cu refuzuri de a raporta fictiv. Dincă era un cazon, pe el se forţa mai mult decât pe noi, ca pe noi să ne poată stoarce. Era un om cu care, cu o anumită tactică şi bună intenţie, chiar se putea face treaba. Din ce am văzut eu, nu avea ticuri, era îmbrăcat în ţinută obişnuită, dar se cunoştea oricând că era soldat, şi ţinuta, şi mersul, era mi­litar până în măduva oaselor. Mi s-a povestit că se inundase parterul unei întreprinderi din Bucureşti şi el a coborât în apă cu cizme, iar când a venit un ministru la el i-a spus: «Când stai de vorbă cu mine, trebuie să fii în faţa mea». Şi omul acela s-a băgat în costum fiind în apă până la brâu, cum i-a zis Dincă."

Spectacol la CUG
Oamenii întrerupeau lucrul în marile întreprinderi pentru a asista la spectacolul mamuţilor de oţel. "După cât era de complex, era şi greu, erau macarale ce puteau duce 500 de tone, care este o sarcină, nu glumă. Cine a văzut obiect de 500 de tone realizează ce pericol este. În 1989, atunci când s-a încărcat un obiect de 500 de tone, a fost un veri­tabil spectacol, toţi muncitorii din zo­nă au întrerupt lucrul, li s-a ac­ceptat asta ca să participe la spectacol. Era o moară de măcinat mine­reul cu 32 de axe, cu 32 de seturi de roţi, care pleca de aici la Roşia Po­ieni, acolo unde se prelucra mine­reul. Au asistat oameni din toată fabrica, era evenimentul existenţei lor. Fiecare lucrase la o piesă din acel mastodont care era ca şi copilul lor. Era făcut pe bucăţele, fiecare fă­cuse câte ceva pe undeva la el. Nu­mai încărcatul morii a durat două ore, pentru că tot obiectul trebuia aşezat, echilibrat, apoi se lega şi se pleca la drum. Era o regie pe care o fă­ceau oameni de meserie şi care definea foarte riguros etapele ce trebuiau să se desfăşoare, că nu era de glumit. Un efect de satisfacţie profesională deosebit. Schema mo­ri­lor astea fusese adusă de prin SUA, nu ştiu ce era, furt de tehnologie. Erau nişte tobe imense în care se băga minereu care se măcina, iar prin măcinare se separa cuprul sau plumbul şi chiar aurul.

În 1989, CUG producea, dar n-avea cui vinde. De exemplu, veneau la CUG şi constatau că trebuie 500 tone de oţel pe zi, dar se făcuseră doar 320, se analiza de ce, iar oa­me­nii spuneau că nu s-a putut. Restan­ţele de anul trecut au fost alea pentru care s-au făcut arestările. Se vorbea de investiţii, la CUG era, la vremea aceea, presa de 26.000 de tone, exista în CUG presă de 6.000 de tone, dar trebuia construită una de 26.000 de tone, ar fi fost a doua în Europa. Se văzuseră cupolele de tanc sandviş, făcute din straturi, rezistau bine la ghiulele, se făceau prin presare la presiuni foarte mari, muncitorii ştiau despre ce este vorba.

În ’89 se mai făceau pe lângă carcase şi turele de tanc şi mori de mă­cinat minereu, producţia era destul de consistentă. Se mai producea oţel ce se livra la alţi consu­matori, la Ro­man, la laminoare, dar şi piese de schimb pentru in­dustria metalurgică din Ucraina, utilaje pentru marele combinat de la Krivoi Rog, mai ales în ’89, când nemţii şi cehii renunţaseră la participarea de acolo, deşi la CAER (Con­siliul de Ajutor Economic Re­ciproc) se stabilise ca toate ţările să participe."

Ceauşescu, la CUG
"Nu exista ca Ceauşescu să vină la Iaşi şi să nu treacă pe la CUG. Trebuia să i se vorbească neîncetat, pentru a nu avea timp să pună întrebări. Punea mâna pe piese, iar eu scoteam din buzunar o cârpă frumoasă din tifon, cu care se ştergea apoi. Fiind la centrală, în 1989, îmi amintesc că pe platoul din faţa clădirii a fost întâm­pinat de pionieri care fuseseră în prealabil căutaţi prin buzunare. Apoi s-a intrat în holul principal, era o expoziţie cu produse la CUG şi a urmat o discuţie în care se expuneau cantităţile iluzorii de oţel, 500 de tone pe zi, deşi noi făceam 250 de tone, dar nu aveam cui să le dăm. Stocurile erau pline de oţel, de lingouri, care nu aveau un cum­părător. Ca să le faci, trebuiau cum­părate materiale, fier vechi, dar nu erau nici bani. Apărea o nemul­ţumire seacă, te băteai cu morile de vânt. Noi eram la baza industriei, cu fabricatul de oţel, cu piese, era şi o zonă de produs utilaje. Şi la CUG se mai fabricau turele şi cupole pentru tancuri. Acestea erau terminate în altă parte, ştiam unde, la «23 August», ăia fă­ceau mo­toare, asamblarea, noi eram la bază. De la noi mergeau în Rusia, la export, piese de schimb şi bo­ghiuri, în Vest nu prea aveam noi exporturi. Indirect, din subordinea mea se făceau excavatoare şi încăr­cătoare, de altfel, în Europa de Est eram unul dintre furnizorii de excavatoare. CUG-ul îşi scotea cheltuiala, dar la limita supravieţuirii.

Cheltuiala la mia de lei producţie – era un indicator, se cheltuia os­cilant între 900 şi 1.200 de lei ca să faci produs finit de 1.000 de lei. CUG nu era la capacitate, ca să-l faci foar­te rentabil trebuia să ajungi să lu­crezi cu toate capacităţile, nu doar cu anumite secţii. CUG-ul era supra­dimensionat, aşa cum a fost el conceput dimensio­nal ar fi trebuit să ajungă la capacitate normală după încă 10 ani din 1989 încolo. CUG de atunci era o cheltuială neraţională, făcută forţat."

Emil Uncheşel a fost 11 ani director de fabrică şi patru ani deputat în Marea Adunare Naţională. După Re­voluţie, s-a numărat printre primii primari numiţi ai Iaşiului.