Resuscitări eşuate în embrion

Filmele lui Sergiu Nicolaescu, apreciate de publicul nostru pentru acurateţea profesională indiscutabilă, dimensiunea acţiunii şi spectaculozitatea scenelor, se opreau după opinia mea, la suprafaţă.

El a lucrat uneori după scenariile lui Titus Popovici şi, când îi aduceam acestuia, în discuţii intime, obiecţia că nu forează mai adânc anumite filoane ale subiectului, izbucnea exasperat, susţinând că plăteşte tribut colaborării cu Sergiu Nicolaescu.

"Anumite lucruri nu le înţelege, îmi spunea, şi dacă după zile şi nopţi de dezbatere, în care îmi scuip plămânii, capătă scintilaţia, nu o transpune artistic". Cu aceste "recomandări" în minte, formulate de un om de meserie, inteligent şi subtil, şi cu propriile mele impresii despre arta regizorului, referitor la care se puteau emite o sumedenie de elogii, dar nu că ar produce metafore cinematografice moderne, profunde şi răscolitoare, am refuzat (să colaboreze cu Sergiu Nicolaescu la un film, după volumul "Pumnul şi palma" - n.r.)

Nu era însă simplu, Nicolaescu fiind un om energic, plin de dinamism, perseverent, cu un logos crispat dar acaparator ca o  ploaie de rafale. A întors propunerea pe toate feţele, a stors, într-o etalare a inventivităţii sale debordante, tot felul de argumente "capitale", a făcut pauze de efect, cu privirile proiectate oblic, a râs fals cu sclipiri vedetiste ale danturii îngrijite, mi-a făcut complimente, a apelat la înţelegerea şi solidaritatea mea de artist ş.a.m.d.

Nu avea o reală forţă persuasivă intelectuală, uza de o recuzită pe alocuri butaforică,  iar paralel îmi răsunau în urechi jelaniile indignate ale lui Titus, ce recunoştea că tot cu asemenea mijloace reuşea să-l ţină în plasă pe el însuşi. Pe loc a cedat, dar neconvins, fără să renunţe de tot la idee, urmând să ne mai înfruntăm şi altă dată. Într-adevăr, folosind o ocazie aniversară, m-a vizitat din nou. Mi-a adus, ca semn de cordialitate amicală, un stilou cu numele meu inscripţionat pe capacul de ebonită, şi s-a plâns că n-a îndrăznit să-mi ofere un calculator sau ceva de ge­nul acesta, adică un utilaj electronic modern (ce-mi lip­sea ca unui chel tichia de mărgăritar). I-am spus, cât am pu­tut de rece, că nu agreez cadourile, iar omul care ţine să-l res­pect nu trebuie să mă pună în atare situaţie peniblă.

A reite­rat, cum mă aşteptam, propunera. La refuzul meu ferm, a avansat alt proiect de colaborare. Respectiv, nu altul, ci ori­ca­re altul. Lăsa la latitudinea mea să aleg subiectul, numai să scriu scenariul, din care se angaja să scoată un best-seller. M-a pus pe gânduri, nu ideea în sine, ce părea să vină de la un manager hollywoodian, cât dârzenia în­verşunată, ieşită din comun, cu care mă asalta. Aş fi vrut să verific dacă a intrat cumva în criză cu Titus, dacă li s-a stricat căruţa şi voia să se răzbune, schimbându-l cu mine, dar mi-a fost ruşine.

Mi-am adus, însă, aminte de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul (el era autorul scenariului) pe care urma să-l regizeze.

Nu-l cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se afirmase până atunci cu ceva remarcabil în ci­nematografie, dar m-a intrigat disperarea lui Titus. De ce nu trebuia să fie distribuit S.N. în acel rol, "în ruptul capului"? "Fiindcă nu e actor", mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood n-aveau nimic în comun cu actoria. "Nu, domnule, ţipa Titus, dacă i se dă rolul Mihai Viteazul, mă sinucid." Devenea mai inteligibil. Regizorul nu avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal.
La câteva zile, am fost chemat de Consiliul Cultural să văd probe cu mai mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în atenţia secretarului general. Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii Consiliului, cu Titus, Sergiu Nicolaescu şi alţi cineaşti.

Mie mi s-a părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi, dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil, lipsit de expresie. Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia ideală, dar pentru el pledau date personale mai relevante. Toată lumea a optat pentru marele actor, nemuritor în amintirea românilor prin deliciosul "Nea Mărin".

Pentru ca, nu mică să-mi fie surpriza când, a doua sau a treia zi, preşedintele Consiliului, Pompiliu Macovei, să-mi aducă la cu­noştinţă, deosebit de afectat, că regizorul e hotărât să reclame nedreptatea ce i se face "luându-i-se rolul", primului ministru. Nu înţelegeam ce legătură are Guvernul cu filmul, de ce regizorul credea că i se cuvine rolul, şi de ce Consiliul se arăta speriat.

Cu titlu confidenţial, Macovei mi-a şoptit că Sergiu Nicolaescu este nepotul lui I.Gh. Maurer, şi că premierul, dezamăgit de alegerea Consiliului, va interveni în forţă, antrenându-l eventual şi pe secretarul ge­neral al partidului. Oho, treaba se complica! Dar eu eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Nicolae Ceauşescu. Înţelegeam că se proferaseră ameninţări, că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui S.N. mă îngrijora, nu vedeam în aceasta un cap de ţară, cât genul de presiune, pe care-l găseam inadmisibil.

Ambiţia, impunerea cu forţa a intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd.

"Nepotul lui Maurer", făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap. "Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor". Nu i-am dat explicaţii lui Macovei, i-am spus doar să fie liniştit dinspre partea Guvernului şi să procedeze cum cer uzanţele. Au mai clocotit o săptămână sau două zvonuri prin lumea cinematografică, după care turnarea şi-a urmat cursul şi dilema s-a stins de la sine.

I-am exprimat lui Sergiu Nicolaescu regretele mele: nu aveam timp să scriu scenarii, de-abia puteam duce la bun sfârşit cartea în care investisem trei ani. A plecat opac, înstrăinat, iradiind o răceală îngândurată, parcă venind dinspre viitor. Nu m-a mai vizitat niciodată. Ne întâlneam pe la sala de vizionare a Consiliului, cu filmele lui şi ale lui Titus Popovici, când mă prefăceam că nu văd "şopârlele". Şi apoi, odată, la Jilava, intersectându-ne de foarte aproape, când eu tocmai mă dădusem jos din duba penitenciarului, iar el ieşea din clădire în fruntea unei comisii parlamentare de control, şi s-a prefăcut pur şi simplu că nu mă cunoaşte.
Din volumul Dumitru Popescu, Memorii IV,  Angoasa putrefacţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, pp. 100-104