Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Până în 1987, când am terminat facultatea, am trăit istoria cu inconştienţă şi dezinvoltură. Mă uitam la ea, vorba unuia dintre plutonierii alcoolizaţi ai regimentului meu, "ca cioara la proiectil". Ştiam că există un regim care punea pâinea pe cartelă, tăia lumina şi apa caldă şi îi făcea pe părinţi mei să stea ore întregi la cozi interminabile, iar pe tatăl meu îl făcuse "procurator", adică aducător de alimente, dar pe mine mă durea în cot. Parcă era vorba despre găinile din Bangladesh!
Aveam prieteni, femei de iubit, cărţi de citit, iar când nu-mi ajungeau banii din vânzarea cartelei săpam gropi în cimitir. O groapă - 600 de lei! Seara mă urcam cu picioarele pe masă şi strigam: "Trăiască morţii, moară viii!", şi tot palierul de la cămin ştia că "a mai îngropat Miclea pe unu" şi dă de băut. "Nu eu, băă, le ziceam, mortu' vă dă de băut! Un pic de respect." Tipii se ridicau în picioare pe paturile-bărci în care dormeam în internat şi strigau în cor: "Trăiască morţii, moară viii!". "Aaamiin, cântam eu ca un popă. Veniţi să vă dea tata nişte paus!..." Şi alcoolul, ca ţiparul, se scurgea în sângele nostru nebun de atâta tinereţe.
Ştii, trăiam dincolo de bine şi de rău. Mă uitam la profesorii mei: erau tot mai îngrijoraţi şi mai reţinuţi în exprimări, unii resemnaţi, alţii refugiaţi în alcool. Iar noi, în vremea asta ţopăiam veseli pe acoperişurile iadului! N-aveam nici o conştiinţă politică; asta era o noţiune pe care o învăţasem la socialismul ştiinţific şi o îngropasem acolo. Problemele noastre erau altele: Cine mai face un chef? Cum o cheamă pe gagica aia bună?
Cine-mi ia un curs azi? Dar voi unde mergeţi sâmbătă? Tu ce-ai priceput, bă, din filmele lui Tarkovsky? Cine-mi dă nişte bani împrumut? Dezbracă-te, că nu-ţi fac nimic...
Până am terminat şcoala m-a durut în cot de socialism. Eu eram vesel şi destrăbălat, iar socialismul, vizibil doar prin ochean.
Mergeam seara în cimitirul central, într-o hărmălaie totală. Mihai se ducea la un pietoni greu, îl ridica deasupra capului şi urla: ACDC! ACDC!, iar noi începeam să lălăim toate cântecele formaţiei ăleia. Ce socialism, care dictatură?
Inocularea mizeriei a început după aceea, în 1987, când am terminat facultatea. Am primit repartiţia la Turda. Abia atunci am realizat ce e dincolo de serele învăţământului universitar în care crescusem.
"Cine dracu' te-a adus, mă, la Turda? Asta nu-i un oraş în care se vine; ăsta-i un oraş din care se fuge. Numa' proştii ca tine şi zăhăiţii ca mine mai stau aici", aşa a început Tămaş, colegul meu, profesor de istorie, discuţia cu mine după ce directoarea şcolii m-a prezentat în prima zi şi ne-a lăsat singuri "să-mi facă instructajul". Era spre 60 de ani, avea o figură de senator roman, bonom, elegant, zeflemitor, mare amator de femei.
Mi-a zis să mă aşez în prima bancă în cabinetul lui de istorie. El stătea la catedră, uitându-se la mine pe sub ochelari: "Bă, eu sunt singurul care face rezistenţa în şcoala asta prin faptul că fac ce vreau". Râdea în hohote, ducându-şi mereu pumnii la gură. "Aiurea rezistenţă! Asta o pot face Goma şi ăia care sunt acolo în Occident, la adăpost, nu ăştia mărunţii ca noi, oricând la mâna sectoristului. Pe cât poţi, fă ce-ţi place, şi aşa o să rezişti." S-a ridicat în picioare privind în depărtări, ca şi cum ar fi recitat o poezie cu tovarăşul Ceauşescu de faţă şi a început să peroreze: "Resistance à la Tămaş! Fă ce-ţi place ca să poţi rezista! Hedonismul - arma secretă împotriva totalitarismului!!", şi se prăbuşi pe scaun, râzând iar înfundat cu pumnii la gură, de parcă-şi apăra râsul de un duşman nevăzut.
"Băă, da' să nu te pună dracu' să te dai la femeile pe care eu le iubesc şi le stimez, şi când nu uit mă mai şi culc cu ele, că te ia mama dracului. Ai înţeles!?" "Am înţeles", râdeam, îmi plăcea omul. După-masă ne-am retras amândoi într-o magazie mică şi întunecoasă ca o cameră obscură, unde îşi ţinea el hărţile vechi şi uzate. Nu ştiu dacă ai băut vreodată într-o încăpere unde întunericul e atât de mare încât aproape că nu-l vezi pe cel de lângă tine. Îţi spun eu cum e: bei cu sete şi frică, în înghiţituri mari, ca să-ţi dai seama că încă mai exişti şi nu eşti singur. Bei compulsiv, îmboldit de fiorii fricilor noastre ancestrale: de întuneric, de singurătate, de frig, de moarte.
Spre seară pluteam în ireal şi-am făcut pipi pe hărţile de istorie şi geografie, "numa' aşa, ca să fim siguri că suntem deasupra determinismului istorico-geografic". Şi eram, chiar eram. Mă gândesc la intelectualii cu figuri sobre care spun că ei au făcut "rezistenţa prin cultură". Ce rezistenţă, domnule, să strecori câte o şopârlă care scapă de cenzură şi după aia să-ţi freci mâinile satisfăcut de cât de curajos ai fost?
Regimul ştia de toate astea şi le dădea voie cu îngăduinţă controlată. Intelectualii sunt fiinţe ieftine; repede îi poţi cumpăra cu o iluzie măruntă, dacă ea le masează eul. Nu era aia rezistenţă prin cultură cum a mea nu era rezistenţă prin hedonism. E adevărat că şi cultura, şi hedonismul subminează regimurile totalitare, dar asta-i altceva. Şi din după-masa aceea l-am iubit pe Tămaş, cu tot cabotismul lui. Era mult mai sincer decât toţi intelectualii cu priviri pierdute şi zâmbet ulcerat. (...)
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R' Estul şi Vestul, Polirom, 2005, pag. 113-115
Citește pe Antena3.ro
