Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Presa de provincie din România anilor '80 nu avea voie să piardă prilejul de a invita în diverse urbe jurnalişti străini din state, evident, "prietene" pentru ca aceştia să vadă cu ochii lor cum modelul socialist prosperă şi ia avânt. Aveau loc schimburi între redacţii, în urma cărora jurnaliştii să se întoarcă acasă cu poveşti frumoase despre ţările vecine. Astfel de schimburi se petreceau şi la ziarul "Drumul socialismului" din Deva, care colabora îndeaproape (din acest punct de vedere) cu ziarul iugoslav "Ljubljanski Dnevnik". Devenit, acum, ziarul sloven "Dnevnik".
În calitate de redactor de politică externă, dar şi de om cu apetit pentru viaţă şi voie bună, jurnalistul Zoran Senkovici aştepta cu nerăbdare "sejurul" hunedorean. A participat la schimbul de experienţă cu "Drumul socialismului" de două ori, în anii '80.
"Erau nişte zile foarte... interesante! Tovarăşii de la Deva ne ţineau ca-n puf în săptămâna pe care o petreceam la ei. Se străduiau să ne arate tot ce era mai bun în zonă. Ne ţineau la cel mai bun hotel, cu mâncare şi băutură la discreţie. Ne plimbau prin tot judeţul, de la Combinatul siderurgic la băi şi cooperative agricole. Se purtau foarte ceremonios şi ne dădeau impresia că puteam face orice doream. Dar, în realitate, aveam o libertate de mişcare extrem de redusă. Nu aveam voie să vorbim de capul nostru cu persoanele pe care le întâlneam. De fapt, contactul cu cei din afara delegaţiei cu care ne mişcam era redus la minimum", povesteşte Senkovici, oprindu-se din când în când ca să admire peisajul elveţian pe fereastra trenului cu care călătoream de la Montreux la Interlaken.
L-am întâlnit pe Zoran, "jurnalist de-o viaţă", cum îi place să se caracterizeze, la un forum media organizat în Elveţia şi, ascultându-i poveştile de "vulpoi bătrân", n-am putut să nu îl provoc să facă o relatare cât de amănunţită a relaţiei sale directe cu România comunistă.
S-a dovedit că schimbul de experienţă pe linia jurnalistică Deva-Liubliana însemna în primul rând multe mese întinse, stropite din belşug cu ţuică. Mai toate aveau loc la hotelul partidului din Deva, unde jurnaliştii iugoslavi erau cazaţi.
"Chermeza începea, de fapt, foarte ceremonios. Se ridicau câteva pahare şi se rosteau toasturi în cinstea României, a Iugoslaviei, a celor două popoare prietene, a modelului socialist, a partidului şi aşa mai departe. După care, pe măsură ce ne încălzeam, noi, oaspeţii, deveneam foarte critici faţă de ceea ce se întâmpla în Iugoslavia: cozi mari la benzină, maşini care nu puteau circula zilnic... bine, n-a durat decât trei ani. Iar românii ascultau şi nu spuneau nimic de rău. Se arătau mulţumiţi de ce se întâmpla la ei acasă. După câteva ore, situaţia se inversa: noi, musafirii, ne ţineam de gât şi, cu lacrimi pe obraz, intonam cântece patriotice, iar colegii din România înjurau de zor partidul, pe Ceauşescu şi tot regimul. Se pare că adevărul zace în ţuică".
Petrecerea dura ore bune. Pe la mijirea zorilor, "tovarăşii" români sforăiau sub masă. "Atunci mă ridicam şi eu, cu mare greutate, de pe scaun şi mă duceam în cameră. După câteva ore de somn, telefonul! Eram poftit la recepţie, pentru micul dejun şi începerea programului de vizite. Ajungeam în holul hotelului mai mult pe burtă. Abia apucam să mă spăl, iar capul îmi plesnea. Iar acolo mă aşteptau chiar tovarăşii pe care îi lăsasem dormind în sala de mese. Stăteau drepţi şi zâmbitori, proaspăt bărbieriţi, spălaţi, curaţi şi parfumaţi. Nu pot să înţeleg cum de reuşeau. Poate de la ţuică? Eu, unul, beam numai vin", se amuza jurnalistul sloven.
În acea zi, prima destinaţie de vizitat a fost un institut de prelucrare a fructelor.
"Ne-au întâmpinat foarte veseli şi au spus că, înainte să începem vizita, trebuie să ciocnim un pahar de ţuică, aşa cum cere obiceiul. Când am văzut paharul, mi-am zis că o să pic mort instantaneu dacă mai pun o picătură de alcool pe limbă. Dar am supravieţuit. În acea zi ne-am întâlnit cu mai mulţi oficiali locali, am fost la o şcoală profesională, am discutat despre succesul modelului socialist."
Aburii alcoolului şi ocazionalele indigestii nu erau însă de ajuns pentru a masca realităţile care răzbăteau din România reală, cu toate eforturile organizatorilor vizitei. "În grupul de români care ne însoţea nu era niciodată vreun ziarist de la «Drumul socialismului», ci doar şefi. Şefi de la ziar, şefi de la partid. Singurii oameni de rând cu care puteam schimba o vorbă despre România erau translatorul şi şoferul, care ştia sârbeşte.
Dar era greu să stăm de poveşti. Iar programul ne era făcut în aşa fel, încât să nu apucăm, de exemplu, să intrăm în vreun magazin. Dar şi din trecerea maşinii era clar că toate erau goale, nu se găsea nimic pe nicăieri." Când musafirii iugoslavi doreau, totuşi, să cumpere ceva erau conduşi la Shop. Unde intrau singuri, că aşa erau regulile. De aici, şi unele momente amuzante. "Translatorul m-a rugat la un moment dat să îi iau două pachete de cafea de la Shop. Şi să iau unul şi pentru şofer. Am intrat în magazin împreună cu colegul meu, Milan Dekleva, şi am cerut trei pachete. Vânzătoarea s-a uitat la noi şi ne-a întrebat de ce trei, când noi suntem doi. Iar pe mine m-a luat gura pe dinainte şi începusem să-i spun că sunt pentru prietenii noştri români. Iar translatorul sărea disperat în pragul uşii, dădea din mâini şi striga: «Taci! Taci!»", rememorează slovenul.
În semn de reciprocitate, redactorul-şef de la "Drumul socialismului" l-a vizitat pe Zoran, o singură dată. "A venit la noi şi l-am dus spre sud, la ţară, cu maşina. Şi aşa a văzut el că pe câmp erau mulţi oameni la lucru, cu tractoarele. Şi a întrebat ce fermă agricolă deţine pământul, pentru cine lucrează. «E al lor pământul, muncesc pentru ei», i-am zis. El nu înţelegea. «Cum adică, au pământ?!» «Da, pot avea 10 hectare.» «Dar asta nu e comunism!», a strigat el. «Dar CAP-urile?», a întrebat pe urmă. «Nu le mai avem.» Şi iar a spus: «Asta nu e comunism». Pe urmă, a văzut o făbricuţă şi a întrebat: «Dar asta e a statului, nu?». «Nu, e proprietate privată.» Şi atunci s-a înroşit tot: «Dar ăsta chiar nu e comunism!»", povesteşte Zoran.
Zoran are un simţ al umorului care, cu siguranţă, i-a servit de minune şi în perioadele mai puţin roz şi democratice din viaţa sa. Ceea ce îl face să spună că vizitele în România erau o bună ocazie de a vedea ce bine e la el acasă. "E o vorbă - cum e mai bine, să fii codaş la oraş sau în satul tău fruntaş? Când mergeam în Europa Occidentală, pentru că aveam această posibilitate, ne simţeam codaşi. Când ne duceam în România, ne simţeam fruntaşi la noi în sat."
Citește pe Antena3.ro
