Schimburile de experienţă între ziariştii români şi iugoslavi – chermeze cu ţuică şi cumpărături la Shop

Presa de provincie din România anilor '80 nu avea voie să piardă prilejul de a invita în diverse urbe jur­na­lişti străini din state, evident, "prie­tene" pentru ca aceştia să vadă cu ochii lor cum modelul socialist prosperă şi ia avânt. Aveau loc schimburi în­tre redacţii, în urma cărora jur­na­liştii să se întoarcă acasă cu poveşti frumoase despre ţările vecine. Astfel de schimburi se petreceau şi la ziarul "Drumul socialismului" din Deva, care colabora îndeaproape (din acest punct de vedere) cu ziarul iugoslav "Ljubljanski Dnevnik". Devenit, acum, ziarul slo­ven "Dnevnik".

În calitate de redactor de politică externă, dar şi de om cu apetit pentru viaţă şi voie bună, jurnalistul Zoran Senkovici aştepta cu nerăbdare "sejurul" hunedorean. A participat la schim­­­­­bul de experienţă cu "Drumul so­cialismului" de două ori, în anii '80.

"Erau nişte zile foarte... interesante! Tovarăşii de la Deva ne ţineau ca-n puf în săptămâna pe care o petreceam la ei. Se străduiau să ne arate tot ce era mai bun în zonă. Ne ţineau la cel mai bun hotel, cu mâncare şi băutură la discreţie. Ne plimbau prin tot judeţul, de la Combinatul siderurgic la băi şi cooperative agricole. Se purtau foarte ceremonios şi ne dădeau impresia că puteam face orice doream. Dar, în rea­litate, aveam o libertate de miş­ca­re extrem de redusă. Nu aveam voie să vorbim de capul nostru cu persoa­ne­le pe care le întâlneam. De fapt, con­tactul cu cei din afara delegaţiei cu care ne miş­cam era redus la minimum", po­ves­­teşte Senkovici, oprin­du-se din când în când ca să admire peisajul el­ve­ţian pe fereastra trenului cu care că­lă­toream de la Montreux la Interlaken.

L-am întâlnit pe Zoran, "jurnalist de-o viaţă", cum îi place să se caracteri­zeze, la un forum media organizat în Elveţia şi,  ascultându-i po­veş­ti­le de "vulpoi bătrân", n-am putut să nu îl provoc să facă o relatare cât de amă­nun­ţită a relaţiei sale directe cu Ro­mânia comunistă.

S-a dovedit că schimbul de experienţă pe linia jurnalistică Deva-Liu­bliana însemna în primul rând multe mese întinse, stropite din belşug cu ţuică. Mai toate aveau loc la hotelul partidului din Deva, unde jurnaliştii iugoslavi erau cazaţi.

"Chermeza începea, de fapt, foarte ceremonios. Se ridicau câteva pahare şi se rosteau toasturi în cinstea României, a Iugos­la­viei, a celor două popoare prietene, a mode­lului socialist, a partidului şi aşa mai de­parte. După care, pe mă­su­ră ce ne încălzeam, noi, oaspeţii, de­ve­neam foarte critici faţă de ceea ce se întâmpla în Iugoslavia: cozi mari la benzină, maşini care nu puteau circula zilnic... bine, n-a durat decât trei ani. Iar românii ascultau şi nu spu­neau nimic de rău. Se arătau mul­ţu­miţi de ce se întâmpla la ei acasă. După câteva ore, situaţia se inversa: noi, musafirii, ne ţineam de gât şi, cu lacrimi pe obraz, intonam cântece patriotice, iar colegii din România înjurau de zor partidul, pe Ceauşescu şi tot regimul. Se pare că adevărul zace în ţuică".
Petrecerea dura ore bune. Pe la mijirea zorilor, "tovarăşii" români sforăiau sub masă. "Atunci mă ri­di­cam şi eu, cu mare greutate, de pe scaun şi mă duceam în cameră. După câteva ore de somn, telefonul! Eram poftit la recepţie, pentru micul dejun şi începerea programului de vizite. Ajungeam în holul hotelului mai mult pe burtă. Abia apucam să mă spăl, iar capul îmi plesnea. Iar acolo mă aşteptau chiar tovarăşii pe care îi lăsasem dormind în sala de mese. Stăteau drepţi şi zâmbitori, proaspăt bărbieriţi, spălaţi, curaţi şi parfumaţi. Nu pot să înţeleg cum de reuşeau. Poate de la ţuică? Eu, unul, beam numai vin", se amuza jurnalistul sloven.
În acea zi, prima destinaţie de vizi­tat a fost un institut de prelucrare a fructelor.

"Ne-au întâmpinat foarte veseli şi au spus că, înainte să începem vizita, trebuie să ciocnim un pahar de ţuică, aşa cum cere obiceiul. Când am văzut paharul, mi-am zis că o să pic mort ins­tantaneu dacă mai pun o picătură de alcool pe limbă. Dar am supra­vie­ţu­it. În acea zi ne-am întâlnit cu mai mulţi oficiali locali, am fost la o şcoală profesională, am discutat despre succesul modelului socialist."

Aburii alcoolului şi ocazionalele in­digestii nu erau însă de ajuns pentru a masca realităţile care răz­bă­teau din Ro­mânia reală, cu toate eforturile or­ga­nizatorilor vizitei. "În grupul de ro­mâni care ne însoţea nu era niciodată vreun ziarist de la «Drumul socialismului», ci doar şefi. Şefi de la ziar, şefi de la partid. Singurii oameni de rând cu care puteam schimba o vorbă de­s­pre România erau translatorul şi şo­fe­rul, care ştia sârbeşte.

Dar era greu să stăm de poveşti. Iar programul ne era făcut în aşa fel, încât să nu apucăm, de exemplu, să intrăm în vreun magazin. Dar şi din trecerea maşinii era clar că toate erau goale, nu se găsea nimic pe nicăieri." Când musafirii iugoslavi do­reau, totuşi, să cumpere ceva erau con­duşi la Shop. Unde intrau singuri, că aşa erau regulile. De aici, şi unele mo­mente amuzante. "Translatorul m-a rugat la un moment dat să îi iau do­uă pachete de cafea de la Shop. Şi să iau unul şi pentru şofer. Am intrat în ma­ga­zin împreună cu colegul meu, Milan Dekleva, şi am cerut trei pa­chete. Vânzătoarea s-a uitat la noi şi ne-a întrebat de ce trei, când noi suntem doi. Iar pe mine m-a luat gura pe dinainte şi începusem să-i spun că sunt pentru prietenii noştri români. Iar translatorul sărea disperat în pra­gul uşii, dădea din mâini şi striga: «Taci! Taci!»", rememorează slovenul.

În semn de reciprocitate, redacto­rul-şef de la "Drumul socialismului" l-a vizitat pe Zoran, o singură dată. "A ve­nit la noi şi l-am dus spre sud, la ţa­ră, cu maşina. Şi aşa a văzut el că pe câmp erau mulţi oameni la lucru, cu tractoarele. Şi a întrebat ce fermă agri­co­lă deţine pământul, pentru cine lucrează. «E al lor pământul, muncesc pentru ei», i-am zis. El nu înţelegea. «Cum adică, au pământ?!» «Da, pot avea 10 hec­tare.» «Dar asta nu e comunism!», a strigat el. «Dar CAP-urile?», a întrebat pe urmă. «Nu le mai avem.»  Şi iar a spus: «Asta nu e comunism». Pe urmă, a văzut o făbricuţă şi a întrebat: «Dar asta e a statului, nu?». «Nu, e proprietate privată.» Şi atunci s-a în­ro­şit tot: «Dar ăsta chiar nu e comunism!»", povesteşte Zoran.

Zoran are un simţ al umorului care, cu siguranţă, i-a servit de minune şi în pe­rioadele mai puţin roz şi democrati­ce din viaţa sa. Ceea ce îl face să spună că vizitele în România erau o bună oca­zie de a vedea ce bine e la el acasă. "E o vor­­bă - cum e mai bine, să fii codaş la oraş sau în satul tău fruntaş? Când mer­geam în Europa Occidentală, pentru că aveam această posibilitate, ne sim­ţeam codaşi. Când ne duceam în Ro­mânia, ne simţeam fruntaşi la noi în sat."