Securistul a zis: Părinte, nu-l pictaţi pe Ceauşescu, că nu mai stă mult!

Sfârşit de septembrie 1989. Şeful de post dă alarma. În scurt timp urmează să sosească o delegaţie de la Bucureşti. Mai multe maşini negre ajung la bi­serica din Ghelari. Din ele coboară câţiva bărbaţi. Îi întâmpină părintele Nerva Florea, care le arată ce s-a făcut din banii primiţi prin decret prezidenţial. Pe preot îl însoţeşte Horia Gherghina. La 20 de ani distanţă, el îşi aminteşte despre acea zi în care a auzit din gura unui securist cuvinte ce credea că nu se vor putea rosti vreodată.

În septembrie 1989, Horia Gher­ghina făcea parte deja de trei ani din "echipa" angajată de părintele Nerva Florea să lucreze la restaurarea bi­sericii din Ghelari. Preotul începuse construcţia acestui monument în 1939. Zona era una minieră, iar în 1977, la 12 iunie, au fost introduse în adâncuri 9 tone de dinamită. Aşa se lucra atunci, prin dinamitare.

"Sub biserică s-a făcut un hău de vreo 350 de metri. Câteva straturi au căzut, cu abataje cu tot. Din fericire, nu a fost un accident cu victime, dar biserica a fost grav avariată, i-au crăpat pereţii", povesteşte Horia Gherghina. Atunci, părintele Florea a dat în judecată mina. Şi-a angajat avocat de la Bu­cureşti şi a început o altă luptă, acum pentru salvarea impunătorului monument, afectat în proporţie de 100%. Biserica are în jur de 40 de metri înălţime şi cam 750 de metri pătraţi.


ÎN VIZITĂ LA TEOCTIST
"Cei de la Ministerul Minelor l-au oprit. Cineva i-a spus şi lui Ceauşescu despre întâmplare. Eu am ajuns la Ghelari în 1986. Îl cunoşteam pe părintele Florea, făcusem deja patru statui ale apostolilor. Sătul de prea multe şicane de la fostul meu loc de muncă, am decis să merg să lucrez la restaurarea bisericii.

Am devenit angajat al unei antreprize, prin Episcopie. Aşa a început drumul meu alături de un preot, pe care eu îl consider un sfânt. Părintele Nerva Florea încerca din răsputeri să convingă autorităţile să dea bani pentru restaurarea bisericii avariate. Primea foarte multe donaţii. Avea o putere mare de convingere. Pe lângă enoriaşi, îi trimiteau şi alţii bani. Ţin minte că primea de la câţiva oameni din Bucureşti, care îi dădeau diverse sume, în nume personal. Unul era sigur un înalt demnitar, pentru că îmi aduc aminte că am mers cu părintele la el acasă, într-o vilă pe Dorobanţi. Având nevoie de fonduri, cu doar puţine telefoane date la Bucureşti, în primăvara lui 1987 am mers în Capitală.

A fost o vizită la Teoctist, dar şi la încă trei miniştri. Părintele Nerva Florea primise de la Patriarh permisiu­nea să poarte hlamidă albă. Îi pupau mâi­nile oamenii prin Bucureşti, cre­zând că e Teoctist. Ţin minte că în­tâl­ni­rea dintre ei a fost una foarte emo­ţio­nantă. Părintele a vrut să-i sărute dreapta şi Patriarhul l-a oprit: «Nu, eu îţi sărut dreapta, părinte!». S-au îm­bră­ţişat şi s-au sărutat pe obraji. Vizita a fost foarte rodnică. Teoctist i-a dat 150.000 de lei. Am ajuns şi la Ministe­rul Minelor, apoi la Departamentul Cultelor şi în final la preşedintele CSP, Radu Bălan", îşi aminteşte Horia Gher­ghina.
"CEAUŞESCU A DAT BANII!"
De la mină i s-a spus preotului Ner­va Florea că "tovarăşul preşedinte ştie de greşeala făcută cu dinamitarea din 1977". Apoi, s-a întâmplat ceva: prin decret prezidenţial, Nicolae Ceau­şescu a semnat alocarea sumei de 5.211.468 de lei pentru consolidarea monumentului istoric, evitând să scrie că este vorba despre o biserică. "Cred că aşa a ocolit să dea rău în faţa eşalonului al doilea al partidului. Am avut foarte multe discuţii cu părintele legate de Ceauşescu. Mereu îi spu­neam că preşedintele face greşeli. Îmi răspundea: «Nu ştii! Eu ştiu. Ceau­şes­cu este unul dintre marii români!».

Aceste vorbe veneau de la un om care fusese ţărănist şi îşi petrecuse cam nouă luni din viaţă în închisoare, la Aiud şi Jilava. Tot timpul preciza că răi au fost comuniştii din anii '50", îşi aminteşte Horia Gherghina. Pentru că sumele nu au venit imediat, lucrările s-au executat pe banii bisericii. Toată lumea din zonă a aflat că Nicolae Ceau­şescu a dat fonduri pentru biseri­ca din Ghelari.

Oamenii au început să ajute şi mai mult. "«Încă un camion de marmură», «Încă un camion de fier», aşa ziceau directorii de întreprinderi din zonă. Toţi au sărit să ne ajute. Părintele impunea respect. Nu făcea niciodată anticameră. Ieşeau directorii să îl întâmpine. De pildă, cumpăram cinci cocoaşe de ciment, iar directorul ne mai dădea două, gratis. Ţin minte că am comandat 140 tone de fier, iar directorul Sabin Faur de la Combinatul din Hunedoara ne-a mai suplimentat 5,2 tone faţă de co­manda respectivă.

Să nu vă poves­tesc ce a fost şi când am mers în combinat. Părintele - în sutană, în lami­nor. Avea peste 80 de ani, peste 1,80 m şi o cata­ractă, motiv pentru care trebuia să avem grijă pe unde merge, să nu se împiedice. Călca peste fiare, iar mun­ci­torii se opriseră din lucru şi rosteau «Săru' mâna, părinte!»", reme­morează Horia Gherghina. Din banii primiţi prin decret prezidenţial s-au decontat trei tranşe până în decembrie 1989, prima de 163.000 de lei, a doua - 416.000, a treia - 95.000 de lei. Apoi a venit iarna şi 1990, iar ultimii bani de­contaţi - 1.636.000 de lei.


VIZITE ŞI LUCRĂRI
La data de 28 aprilie 1987, la biserica din Ghelari a venit o delegaţie de la Geneva. Printre oaspeţi - Daniel Ciobotea. Şi activiştii de partid îl vizi­tau pe părintele Florea. "Se spovedeau şi se împărtăşeau. Activiştii veneau, de obicei, seara. Cei mai mici, din eşa­loanele al doilea şi al treilea, chiar participau la slujbe. De Paşti făceau şi ei înconjurul bisericii. Era unul mai tâmpit, secretar de partid la mină. Ace­la îşi nota numerele de la ma­şinile celor care veneau la bise­rică", adaugă Gherghina. Şi văduva lui Petru Groza a mers la Ghelari să-l viziteze pe preotul Nerva Florea.

Între timp, la biseri­că se lucra de zor. "La biserică erau şase angajaţi cu carte de muncă. Acestora li se adăugau zilerii din sat, care câştigau până în 150 de lei, plus masa. Erau şi muncitorii care făceau foraje, iar ei luau şi 200 de lei pe zi. Apoi a venit şi grupul de artişti. Pe de altă parte, directorii trimiteau muncitori pentru diverse lucrări. Aceştia încercau să fie şmecheri. Ei erau pontaţi, dar cereau şi nişte sume mari pentru ceea ce făceau la bise­rică. Marele arhitect Dinu Moraru a făcut proiectul. Gândiţi-vă că băgam frete, care erau formate din şase bare de fier, sudate, lungi de 30 de metri, apoi se injecta lapte de ciment. Am adus şi o foreză rusească. A făcut unul 35 de metri în opt ore. Trebuiau făcute găuri şi se injecta ciment. A crăpat stânca şi se lăsa la loc, se aranja, iar acolo trebuia injectat. De exemplu, la turnul din dreapta au căzut 63 de centimetri", explică Horia Gher­ghina.
"L-AŢI PICTA PE CEAUŞESCU?!"
Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc. Părintele Florea visa ca pe lângă bise­ri­că să mai ridice şi 44 de chilii, un mu­zeu, o bibliotecă, un centru ecumenic. Voia apoi să poleiască biserica cu aur. Apoi, într-o sâmbătă de sfâr­şit de septembrie 1989 s-a întâm­plat ceva. "L-am văzut pe şeful de post, Io­vă­nescu, că vine foarte agitat la părintele Florea. I-a spus gâfâind: «Părinte, vine o delegaţie de securişti de la Bu­cu­reşti. Sunt mari!». A început agi­taţia. Nu ştiam ce să le pregătim. Cu plă­cintele poale în brâu şi cu vinul făcut la biserică nu puteam da greş.

Pe la ora 16:00 a apărut prima maşină. Nu ştiu nici astăzi de ce i-am reţinut nu­mărul - 4-HD-1171. Câteva luni mai târziu, la 22 decembrie 1989, la ora 16:45, aceeaşi maşină, având acelaşi şofer, transporta revoluţio­na­rii în Hu­nedoara. Au apărut apoi alte autotu­ris­me, toate negre, din care au coborât undeva la opt-zece persoane. Nu şi-au declinat identitatea. Au dorit să vizi­teze biserica, iar părintele Florea i-a condus, le-a explicat despre mersul lucrărilor, despre ce mai dorea să facă. Unul singur punea întrebări, dar scurte şi la obiect.

În biserică ne-a în­soţit şi şeful de post. Stătea ţeapăn, cu chipiul pe cap. Îi tot făceam semn să îl dea jos. «N-am voie cu ăştia de faţă, că îmi fac raport!», îmi tot şoptea, agitat, Iovănescu. Îmi venea să râd, pentru că mi-l aminteam cum îşi dezvelea de repede capul când intra, de obicei, în biserică. Acum nu mai voia. După ce au văzut biserica, vizitatorii au rămas la masă. Aveam o sală frumoasă, cu mobilier de stejar, iar pe pereţi pictaţi toţi sfinţii, patriarhii şi episcopii de vază. Nici azi nu înţeleg cum de au ajuns acei securişti la Ghelari. Poate că fuseseră în control pe undeva şi au venit să viziteze şi biserica sau mă gândesc că, fiind vorba despre aşa de mulţi bani daţi prin decret pre­zi­denţial, voiau să vadă ce se alege de ei.

Între oaspeţi era unul care se vedea clar că e şeful. Era un bărbat pre­zen­tabil, avea cam 45 de ani, cu ochi de cu­loarea oţelului, înalt cam de 1,85 de me­tri, rafinat. Pot să îl desenez şi acum. La un moment dat îl aud pe pă­rintele Nerva Florea că îi spune: «Poa­te apucaţi să îl vedeţi pe domnul pre­şe­dinte. Am avea rugămintea să îi spu­neţi că noi vrem să îi cerem per­mi­siunea să îl pictăm în biserică. Avem două locuri libere pentru dumnealui».

Şeful l-a întrebat doar cine ar urma să facă picturile. «Domnul Ho­ria», a răspuns preotul. S-a întors că­tre mine şi mi-a zis: «Vrei să îi pictezi?». I-am răspuns că da, pentru că eu cred că toţi conducătorii de ţară sunt aleşii Domnului pentru popoa­re­le lor. A răspuns simplu: «Părinte, nu vă mai chinuiţi, pentru că n-o să mai fie mult!». Pur şi simplu n-am mai ţinut minte decât acele vorbe din tot ceea ce s-a discutat acolo. I-am povestit apoi şi soţiei mele. Am rămas până pe la ora 20:00 la biserică şi apoi s-au suit în aceleaşi maşini şi duşi au fost", încheie Horia Gherghina. Acesta locuieşte şi astăzi la Hunedoara, iar în prezent lucrează la Primărie. Părintele Nerva Florea a plecat la Dumnezeu la data de 19 iunie 1990. Este înmormântat la biserica din Ghelari.