Silviu Brucan – osul de peşte din gâtul lui Ceauşescu

"Ţi-a rămas vreodată un os de peşte în gât? Nu poţi să-l scuipi afară, nici să-l înghiţi. Ei bine, eu am fost un os de peşte în gâtul lui Ceauşescu". Această declaraţie o făcea Silviu Brucan într-un interviu acordat ziarului The Boston Globe în 1988.

Primise aprobare de călătorie în străinătate, în ideea de-a nu reveni. La fel se procedase la început de perestroika şi în URSS: un val de disidenţi şi protestatari – catalogaţi ca puţin sau chiar inflexibili – a fost îngăduit să pără­sească ţara.

Spre disperarea autorităţilor, Brucan a ridicat noi "probleme". Nu doar că s-a întors înapoi după ce vizitase Washington-ul, Londra şi Viena, dar rătăcise şi-n ... Moscova! Devenise în felul acesta un caz singular în istoria relaţiilor româno-sovietice de după război: în decembrie 1988 trecuse gra­niţele, fără ştampilă pe paşaport, la intrarea şi ieşirea din URSS!

În consecinţă, turistul de excepţie în patria sovietelor a fost un subiect şi pe agenda întâlnirilor dintre amba­sa­do­rul E. M. Tiajelnikov şi oficialităţile ro­mâneşti din ianuarie 1989. Aceste şi alte episoade – necunoscute în epocă deopotrivă gazetarilor Scînteii şi celor de la Radio Europa Liberă – sunt pre­zentate acum în documentele publicate la Editura Polirom sub titlul "Do­sarul Brucan".

Ce-a mai rămas adică din nu se ştie câte dosare despre Brucan. Căci "obiectivul" fusese sub ocheanul Securităţii vreme de 13 ani (1966-1989) şi purtase cinci nume de cod (Brumaru, Barbu, Sergiu, Bratu şi Bran). A predat însă şi el – aceleiaşi instituţii – informări şi rapoarte asupra misiunilor sale.

Portret în contraste
În prefaţarea documentelor "Mira­cu­los"dobândite de Brucan în tul­burările din ’89, Radu Ioanid a reuşit un model de portret în contraste.

Numitul, în originalul certificatului de naştere, Saul Brucar (ori poate Bruckner) s-a născut la Bucureşti în 1916. Tatăl său, negustor de stofe, falimentase în anii ’30. A absolvit liceul întreţinându-se din meditaţii. în me­moriile publicate sub titlul  "Generaţia irosită" (1992) – sigur fiind că şi dosarul de cadre "arsese în revoluţie" –, Brucan şi-a construit o eroică biografie de ilegalist. Dar în pofida argumentaţiei şi detaliilor sale, Brucan rămâne de negăsit în istoria PCdR.

În schimb, soţia sa Alexandra Sido­rovici avea un remarcabil palmares de aventură şi suspans ilegalist. După război a fost deputată în Marea Adu­nare Naţională şi acuzator public în procesele politice intentate "criminalilor de război" şi opozanţilor PCR. Cariera politică începută atât de promiţător i-a fost întreruptă, se spu­ne, pe motiv de dosar (rudă apropiată de fost demnitar în regimul carlist).

Cu experienţa de gazetar (colaborase la Gazeta de seară şi fusese corector la Adevărul literar), încă de la apariţia Scînteii legale Brucan fusese unul dintre pilonii ei. S-a remarcat eficient prin "spiritul partinic şi comba­tiv" în tratarea unor subiecte fierbinţi ale vremii: procesele "criminalilor de război" şi adversarilor PCR, prezen­ta­rea "fiilor poporului" – candidaţi în alegerile din 1946 etc. Era printre gazetarii de încredere folosiţi  în redactarea "cuvântărilor" şi documentelor de im­portanţă specială (printre altele fusese "stilist" al rechizitoriului din "procesul Vasile Luca").

în 1956, Brucan a fost numit şef al Legaţiei române la Washington. Şi-a continuat misiunile în străinătate cu funcţia de ambasador al României la ONU. Prietenia cu fermierul Garst  pare a fi moment-cheie în biografia lui. Legat prin firele nevăzute ale serviciilor speciale şi de amiciţia diplomatului român cu Dobrînin. Dar şi de meritele asumate de fostul ministru de Interne, Drăghici în spionajul economic ("...cine-a adus porumbul hi­brid în ţară?" – se lăudase, în 1968, Dră­ghici).

În 1962, Silviu Brucan s-a reîntors în ţară pe funcţia de director al Televiziunii. Dar după venirea lui Ceauşescu la putere a fost trecut pe linie moartă. Oficial, Brucan îşi prezentase demisia din conducerea Televiziunii. Ur­mă­ri­rea sa de Securitate începe însă tocmai cu acest nod de viaţă: interceptarea unei scrisori către ziare americane. Semnat cu alt nume, articolul ce de­nunţa epurări antisemite în partid a fost "identificat" ca fiind redactat de Brucan.

Din 1965 şi până la pensionarea din 1978, Brucan le-a predat stu­denţilor Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti disciplina numită "so­cia­lism ştiinţific" cu ulu­itor succes. Titularizarea sa într-un asemenea post fusese însă, de ase­menea, excep­ţio­nală: inteligentul şi cultivatul profesor nu absolvise studii superioare!

A avut trei copii. Se presupune că toţi fuseseră înfiaţi. Unul dintre ei încercase în anii ’80 să treacă graniţa clandestin. Prins şi condamnat s-a si­nucis mai târziu.

În perioada "deschiderii" promovate de Ceauşescu, Brucan a călătorit des în străinătate. Răspunzând invita­ţiilor primite, a conferenţiat şi publicat articole şi cărţi în Statele Unite ale Americii. în spiritul lui Ceauşescu, avea voie să critice "neîmpliniri" ale so­cialismului în general ori din alte state ale sistemului, nu şi politica din România. în anii ’80 – când şi drumurile lui se închid –, Brucan face apel la demnitari americani şi occidentali să intervină pentru aprobarea călăto­riilor sale.

Complotist sau disident?
Potrivit mărturiilor sale, a început să comploteze – împreună cu Ion Ioniţă – încă din 1976. Ideea unei lovituri de stat pentru înlocuirea lui Ceauşescu fusese apoi reluată cu ge­neralii Ioniţă, Militaru şi Kostyal. Încercaseră să şi-l asocieze şi pe Ion Iliescu. Dar acesta nu i-a încurajat (versiunea defetismului "succesorului" va fi mai târziu reluată şi de semnatari ai "scrisorii celor şase").   

Greva muncitorilor de la Braşov din 1987 a însemnat ieşirea în arena pu­blică a disidentului Silviu Brucan. Du­pă revenirea fostului lider Gheorghe Apostol din diplomaţie – la ideea acestuia –, discută, urmăriţi de Securitate, despre protestul difuzat sub nu­me­le "scrisorii celor şase" în martie ’89.

Când Brucan s-a întors în decembrie ’88 din străinătate, a "dezamăgit" Se­cu­ritatea. Sperau să se răzgândească, probabil, căci l-au ţinut în Vama Curtici o noapte.

În ziua de Crăciun s-a revăzut şi cu Gheorghe Apostol. I-a povestit – în convorbirea interceptată de Securitate – cu cine se întâlnise şi convorbise în neobişnuita-i călătorie. Nu i-a po­menit însă deloc de vreo întâlnire cu Gorbaciov (şi nici Gorbaciov n-o aminteşte în memoriile sale).

Într-un întreg capitol din "Genera­ţia irosită" a fost istorisită însă de Brucan. "Întrevederea a fost neobişnuit de lungă – aproape o oră – şi a avut loc între patru ochi, plus interpretul de limbă engleză, a scris Brucan. Mihail Sergheevici avea în faţă un dosar cu câteva file în care se uita mereu. A precizat de la început că vom discuta trei puncte din agendă:
1. Chestiunea reformei politice, în URSS;
2. Chestiunea articolului meu pri­vind ţinuturile baltice;
3. Chestiunea răsturnării lui Ceau­şescu."

Referitor la cel de-al treilea punct îl vom cita punctual iarăşi pe Silviu Brucan: "Aici a deschis el (Gorbaciov – n.n.) discuţia, dovedindu-se perfect în te­mă. De la început a declarat că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca ea să fie concepută şi realizată astfel încât să ducă la menţinerea partidului comunist ca forţă politică conducătoare în România. Aici era într-adevăr "călcâ­iul lui Ahile" pentru Gorbaciov şi (...) repeta aproape mecanic "Partidul trebuie să rămână în picioare, altfel va fi haos". în acelaşi timp a ţinut să de­cla­re categoric că nu se va amesteca în treburile interne ale României, aşa cum a făcut-o în celelalte ţări est-euro­pene. "Pentru mine – a subliniat el – neinter­venţia este o chestiune sfântă."        

S-a întâlnit sau nu Brucan cu Gorbaciov rămâne deocamdată mărturia unei singure părţi.

Dar să fi fost, oare, tocmai Silviu Brucan "osul de peşte din gâtul lui Ceau­şescu"?

La 25 decembrie 1988, în convorbirea cu Apostol interceptată de Securiate, Brucan a făcut mărturisiri ce vor fi trecute sub tăcere în toate memoriile, interviurile şi articolele sale ulterioare. "Eu am făcut raport de activitate care interesează Ministerul de Externe, îi zice Brucan lui Apostol.

L-am trimis lui Ioan Totu (ministrul de Externe – n.n). Acolo am scris şi despre vizita mea la Moscova, despre vizitele la institutele de acolo şi despre faptul că m-am întâlnit cu câţiva prieteni buni din diplomaţie şi din lumea medi­cală. La raport am anexat şi o scri­soare. Dintre persoanele care s-au interesat iarna trecută de situaţia mea am ales-o pe una singură care mi-a scris şi care a fost alături de mine. Scrisoarea este semnată de GEORGE BUSH". "Râd amândoi" – menţio­nea­ză transcrierea convorbirii...

Istoria continuă prin episoade uluitoare din traseul conceperii, re­dactării şi difuzării "scrisorii celor şase". între ceilalţi semnatari – Gheor­ghe Apostol, Alexandru Bârlă­deanu, Corneliu Mănescu şi Constantin Pârvulescu –, Silviu Brucan face continuu figură aparte.   

Vom reveni în câteva din numerele noastre  următoare asupra protestului cu cel mai mare ecou din România anului 1989. începem azi, prezentându-vă nota de audienţă a ambasado­rului URSS la Bucureşti E. M. Tiajelnikov la Constantin Oancea, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, redactată la 10 ianuarie 1989. Un do­cument ce-a fost consecinţa directă a raportului adresat de Silviu Brucan ministrului Ion Totu după călătoria făcută la Moscova.

---

Notă de audienţă
Ministerul de Externe
Direcţia I Relaţii
Nr. 149/10.I.89

Tovarăşului Ioan V. Totu
Membru supleant al Comitetului
Politic Executiv al CC al PCR
Ministrul Afacerilor Externe

La 4 ianuarie 1989, Constantin Oan­cea, adjunct al ministrului Afaceri­lor Externe, a primit în audienţă pe ambasadorul URSS la Bucureşti, E.M. Tiajelnikov.
La audienţă au participat: O. Gavriş, consilier la DR I, şi L. Polisciuk, consilier la Ambasada sovietică.

E.M. Tiajelnikov, mulţumind pentru primire, a arătat că, pe baza indicaţiilor de la Moscova, doreşte să prezinte considerente ale părţii sovietice în legătură cu poziţiile României privind apropiata Conferinţă de la Paris a statelor semnatare ale Protocolului de la Geneva din 1925.

Adjunctul ministrului, Constantin Oancea, a arătat că a ascultat cu toată atenţia cele prezentate. Au fost expu­se pe larg poziţiile principiale ale ţării noastre şi au fost reafirmate cele transmise în cadrul audienţei de la 30 decembrie a.c., din indicaţia conducerii superioare de partid şi de stat. Au fost combătute, cu argumente deri­vând din poziţiile de principiu ale României, considerentele părţii sovietice (informare separată).

În continuare, ambasadorul sovietic a prezentat următoarele: aprecierile păr­ţii sovietice în legă­tu­ră cu Acordurile semnate la 22 de­cem­brie 1988, la New York, de re­prezentanţii Ango­lei, Cubei şi Repu­blicii Africa de Sud, precum şi po­zi­ţia URSS privind alte aspecte ale reglementării situaţiei din Africa Australă (In­formare separată); rezultatele vizi­telor efectuate de ministrul de Interne so­vietic, E. Şevardnadze, în Japonia, Filipine şi RD Coreeană (Informare separată).

Constantin Oancea, mulţumind pentru informările prezentate, s-a referit, în cadrul audienţei, la unele aspecte privind relaţiile bilaterale. În acest context, a prezentat considerentele părţii române privind răspunderea care revine presei şi celorlalte mijloace de informare sovietice în reflectarea corectă potrivit înţele­gerilor existente şi în spiritul relaţiilor de prietenie şi bună vecinătate, a realităţilor din România.

Au fost prezentate, pe bază de date concrete, preluări şi apariţii în presa sovietică a unor ştiri şi articole inamicale la adresa României, după diferite ziare şi agenţii de presă străine (engle­ză, iugoslavă, bulgară, ungară), subliniindu-se că o asemenea practică este contrară înţelegerilor şi spiritului relaţiilor de prietenie. A explica o ase­me­nea situaţie prin "mai bună şi amplă informare a cititorului sovie­tic" nu se poate lua în considerare, întru­cât presei din ţările socia­liste, unde partidele comuniste sunt partide de guvernământ, îi revine o răspundere deosebită pentru promovare, pe baza înţelegerilor existente, a relaţiilor de prietenie, respect şi stimă reciprocă. Şi presa română ar fi putut publica, sub forma preluării, numeroase articole inamicale la adresa altor ţări socialiste. Spre exemplu, preluarea a ceea ce presa greacă, iugoslavă sau turcă a publicat la adresa Bulgariei sau chiar despre răspunderea ce revine URSS ca proiectant în construirea centralei atomo-electrice în Bulgaria la numai 5,7 km de graniţa română, fără ca partea română să fi fost consultată şi fără a se ţine cont de poluarea cea mai periculoasă. Dacă presa română nu a făcut acest lucru este datorită grijii deosebite pe care, în fapte şi în vorbe, o acordă conducerea de partid şi de stat a României relaţiilor cu ţările socialiste, precum şi înţelegerii răspunderii ce revine presei în promovarea unor raporturi de colaborare şi prietenie cu ţările socialiste.
De asemenea, au fost prezentate poziţiile principale în legătură cu răspunderea forurilor competente sovietice privind difuzarea de către unele misiuni diplomatice, inclusiv socialiste, pe teritoriul URSS a unor materiale de propagandă cu un conţinut neprietenesc la adresa ţării noastre, prin enumerare de exemple concrete. S-a solicitat luarea măsu­rilor necesare pentru a se pune capăt unor asemenea situaţii.

Totodată, s-a reamintit una din convorbirile avute în trecut cu ambasa­dorul sovietic într-o problemă pe care partea română a tratat-o cu strictă confidenţia­litate. Pe aceeaşi temă a mai avut loc o discuţie şi cu tovarăşul director adjunct I. Stănculescu. În ambele situaţii s-a recomandat oficial că nu este bine să se întreţină relaţii cu persoana respectivă (SILVIU BRUCAN) şi că nu este cazul să fie primită oficial în URSS şi să i se ofere de către instituţii reprezentative tribuna şi firma acestora pentru a expune apre­cieri care contravin politicii României şi spiritului relaţiilor de prietenie profundă şi încredere existente între ţă­rile noastre. Contrar acestor recoman­dări, Institutul de Economie Mondială al URSS, insti­tuţie oficială a Uniunii Sovietice, l-a primit şi i-a deschis larg porţile acestui individ ca invitat oficial. În această calitate oficială a fost primit şi de directorul institutului. I-au fost organizate, de asemenea, întâlniri la Institutul de Economie a Siste­mului Mondial Socialist, unde au avut loc discuţii şi unde s-au făcut apre­cieri pe probleme de conducere. Au fost fă­cu­te aprecieri "personale" contrare documentelor de partid şi de stat ale ţării noastre. A fost, de asemenea, pri­mit la acest institut de un şef de sector.

Partea română este surprinsă. A stârnit mirare şi modul în care individul respectiv a intrat şi ieşit din URSS, deoarece pe paşaportul său nu figurează nici o viză, nici un semn, deşi se cunoaşte cu exactitate că el a intrat şi ieşit din URSS.
Din cât se cunoaşte, şi ministrul de exter­ne al României, la intrarea şi ieşi­rea din URSS, are pe paşaport aplicată ştampila organelor de frontieră sovie­tice.

Ca prieteni ne întrebăm, pe drept cuvânt, care au fost raţiunile ce au determinat partea sovietică să acorde acestei persoane un astfel de tratament pre­ferenţial. Dacă sunt asemenea raţiuni, partea română roagă să i se comunice, pentru a le cunoaşte. E.M. Tiajelnikov a arătat că ziaristul care s-a ocupat de această problemă nu mai lucrează şi este deja la pensie. A precizat că a fost raportat la Moscova conţinutul convorbirilor avute în legătură cu persoana în cauză. A promis că va încerca să elucideze ce s-a întâmplat şi să aibă un răspuns.
Audienţa a durat două ore.