Sinucideri la Casa Republicii

2 ianuarie 1989. Zi fără culoare, ameţită, după o noapte fără bucurii a Revelionului, răgaz pentru autor de dureroase aduceri aminte din cei cinci ani petrecuţi în gulagul din buricul Bucu­reştiului, el însuşi un oraş trist, fără lumini, cenuşiu, cu o populaţie deznădăjduită, care a doua zi o lua de la capăt fără speranţa vreunei schimbări.

IOAN POPA: "A trecut un Revelion trist, lipsit de orice strălucire… Uneori mă plimb prin Casă şi-mi spun: aici a lucrat cutare, aici cutare… Uneori, în puterea nopţii, ai impresia că sus, în bezna sălilor uriaşe, se aud gemete şi că sufletele lor nemân­gâiate cutreieră încă schelele… Într-una din ultimele zile ale anului, a venit ordin să se dărâme un stâlp uriaş de beton de la subsol, care trebuia refăcut. Ciocanele pneumatice au intrat în el. După două ore de muncă a ieşit la vedere cadavrul unui ofiţer. Stema caschetei lucea sinistru în lumina reflectoarelor. Toată lumea a fost îndepărtată imediat şi nimeni n-a mai auzit ce s-a întâmplat. Proba­bil că ofiţerul supraveghease de unul singur tur­narea betonului şi alunecase în cascada ucigă­toare. Sau, mai ştii, poate că se lăsase să alunece… Se prea poate, iarăşi, să-l fi văzut cineva, dar să nu se fi oprit lucrarea ca să nu se piardă timp. Timpul costă!".

Despărţiţi de familii, mii de oa­meni "au eşuat" în divorţuri, mii de copii au rămas fără taţi, din cauza pro­gramelor de lucru inumane. Mulţi au sfârşit în "mod nedemn", mărturiseşte autorul, căzuţi de pe schele, acoperiţi de straturi de pă­mânt surpat, înecaţi în bazine, stri­viţi de roţile utilajelor. Mulţi dintre ei s-au sinucis, victime ale capriciilor unor colonei zeloşi, ale unor generali şi miniştri fanatici.
IOAN POPA: "Îi ţin minte pe fiecare, îi văd în faţa ochilor. Iată de ce m-a întristat despărţirea de ei. Unii au plecat dintre noi în condiţii tragice şi înainte de vreme. Brăi­leanul Domiţian Mitică, de pildă, un tânăr vesel şi plin de viaţă, voia în mod inexplicabil (Oh, Doamne, ce uşor vin cuvintele) să se spânzure. De două ori l-am salvat în ultima clipă, tăindu-i sfoara cu lama unui briceag.
- Mi-e silă de viaţa asta, dom’ lent! Acum m-aţi prins pe «fâşie» şi m-aţi întors din drum. Dar odată şi odată… tot izbutesc eu să trec dincolo…
Şi a reuşit în cele din urmă. Într-una din zile a fost găsit mort în camer­a lui. Asfixiat! Dumnezeu să-i odihnească sufletul".

Un ofiţer este judecat fiindcă plecase o zi de pe şantier, fără aprobare. Actul de acuzare: "Nese­riozitate în muncă, dezinteres, preocupat de probleme personale". Momentul se petre­ce în sala de judecată, impro­vizată în sala cantinei.  
IOAN POPA: "Un fior străbate sala. Cadrele aflate lângă uşă se ridică şi ies. O tăcere de gheaţă se lasă peste toţi… Apoi membrii Consiliului de onoare încep să şuşotească între ei. – Spune, tovarăşe locotenent, ce te-a îndemnat să faci acest, această aba­tere gravă, care înseamnă o adevărată pată pentru onoarea unui ofiţer?
 - Am avut un deces în familie, tovarăşe colonel! Nimeni nu m-a ascultat, am cerut în repetate rânduri o învoire, nu o permisie, şi nu mi s-a aprobat…
- Eram sigur că vei invoca acest motiv! (…) Să nu-mi vii mie cu scuze că ţi-a murit bunica, că ţi-a murit pisica …
- Nu, tovarăşe colonel, mi-a murit tatăl.
- Actul doveditor! (…) Actul trece din mână în mână, cercetat atent de toţi membrii comisiei… Comisia deliberează în şoaptă.
- Tovarăşe locotenent, vorbeşte preşedintele comisiei, vom cerceta, vom telefona în comună la dumneata, să vedem…
În acel moment, locotenentul îşi părăseşte locul şi se apropie de masa judecătorilor, cu gâtul întins, ca şi când nu i-ar fi văzut prea bine.
- Să cercetaţi, spune el în şoaptă? Să cer-ce-taţi?... Ce? Ce să cercetaţi, dom’le colonel? Dacă a murit tatăl meu?... Şi brusc, ofiţerul îşi strânge pumnii, îi duce la tâmple şi scoate un urlet: Dar A MURIIIT! E MORT! …"

Pentru a înţelege mai lesne meca­nismul lagărului de muncă de la Casa Republicii şi pentru a cu­prinde cât mai multe din faptele relatate în spaţiul redus al unui articol, ne-am luat îngăduinţa, cu scu­zele cuvenite autorului, de a remonta unele pasaje, astfel încât să ilustreze mai exact însăşi dedicaţia autorului aflată pe pagina de gardă a cărţii: "În amintirea soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor care au murit pe şantierele economiei na­ţio­nale şi în unităţile operative în ultimii zece ani, a tuturor celor care şi-au pierdut viaţa în detaşamentele (lagărele) militare de muncă de la fostul CENTRU CIVIC, denumit în cod "PLATFORMA URANUS"…
IOAN POPA: " - Ai mâncat, locotenente?, întreabă el, încercând să pară indiferent.
- Nu, tovarăşe colonel, ştiţi doar că noi, comandanţii de plutoane, nu suntem băgaţi la drepturi…
- Păi da, n-aveţi voie, măi, la câţi sunteţi, ce-ar însemna?
Se îndepărtează încet, privind atent în jur. Da, tovarăşe locotenent-colonel, aşa e tovarăşe locotenent-colonel! Plutonul meu are aproape o sută de concentraţi. Şi celelalte plutoane au tot aşa. La douăzeci de mii de concentraţi suntem o sută şi ceva, hai, două sute şi ceva de co­mandanţi de plutoane, deci două sute de porţii, două sute de căni de ceai, două sute de felii de pâine neagră… Dintr-o pâine «o pâine neagră, rotundă, necoaptă la mijloc şi arsă pe burtă» mănâncă aproape şase oameni. Ar trebui… treizeci şi patru de astfel de pâini pentru masa cadrelor, dar nu sunt, iar noi înţe­legem că statul nu ne poate asigura aceste treizeci de pâini… şi totuşi o să fim parşivi şi nesimţiţi şi o să mâncăm pe furiş, încălcând toate legile voastre neomenoase, nu pentru că nu ne ajunge leafa de 2.900 de lei, această «căciulă de bani» pe care o primim pentru cele peste 525 de ore lucrate lunar, nu pentru că, iubiţi generali şi colonei, ne-aţi tăiat toate drepturile militare, chiar şi curelele de la pantaloni, şi mănuşile, şi mantalele, şi toate celelalte, ci mâncăm pentru că ne e ruşine de concentraţi, de aceşti oameni bă­trâni, mulţi veniţi de la ţară, care ne trag de mânecă şi ne fac semn să stăm jos, fiindcă nu s-a mai pomenit nicicând şi nicăieri ca după terminarea muncii, când se pune masa, unii să înghită în sec şi alţii să primească mâncare… Da, mă simt bine, stimate tovarăşe locotenent-colonel, am mâncat şi nu m-ai văzut… da, am mâncat! Varza n-a fost bună, era nefiartă şi plină de viermi, dar am dat viermii la o parte şi am mâncat-o toată, până la ultima picătură, pentru că era fierbinte şi stomacul meu era îngheţat, pentru că vreau să supravieţuiesc… Şi ceaiul l-am băut tot, era cald şi dulceag şi mi-a alungat frigul din oase. Şi pâinea neagră, zăcută prin lăzi, roasă de şobolani…".   

Şi încă un fragment, suntem iarăşi în primele zile de după Revelion, cu o ultimă mărturie, repetând un gând, adevărat laitmotiv al cărţii.
IOAN POPA: "Uneori, în puterea nopţii ai impresia că sus, în bezna sălilor uriaşe, se aud gemete şi că sufletele lor nemângâiate cutreieră încă schelele… S-a sinucis, tot din acel ciclu, spânzurându-se cu un cablu, unde e acum noul corp de gardă al lagărului, soldatul concentrat Voloşanu, de la o unitate vecină. A murit, de asemenea, înecat în lacul Cernica, în împrejurări misterioase, sergentul-major Nicolae. Era aproape un copil, abia împlinise douăzeci de ani. Cu două zile înainte fusese bătut de doi concentraţi unguri…".