Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dispunem astăzi de un număr suficient de mărturii concordante pentru a putea afirma cu certitudine că KGB-ul şi partidul au jucat un rol catalizator în organizarea comitetelor de iniţiativă ale diferitelor Fronturi populare. După cum va scrie Nakatin, "Gorbaciov considera KGB-ul mai puţin ca o ameninţare, cât ca un sprijin pentru reformele sale".
Cronologia evenimentelor dovedeşte în egală măsură că este vorba de un fenomen orchestrat care depăşeşte graniţele URSS-ului. În martie 1988, A. Iakovlev reuneşte un mic grup de experţi şi de responsabili ai partidului într-o vilă de la periferia Moscovei, pentru a pune aici la punct o politică naţională coerentă. La 6 martie, un apropiat al echipei lui Iakovlev, juristul Boris Kuraşvili publică în Nouvelles de Moscou un articol intitulat "Trebuie să formăm fronturi naţionale?"
În aprilie 1988, Plenul Uniunii scriitorilor estonieni formulează pentru prima dată ceea ce va constitui platforma viitorului Front popular estonian. Ideea unui front popular este lansată în Estonia la 13 aprilie, de Edgar Savisaar, în timpul unei emisiuni televizate. Ideea are un succes imediat şi este acceptată de PC estonian începând cu 30 aprilie. La 1-2 iunie este rândul Letoniei: planurile Uniunii scriitorilor lansează mişcarea naţională.
A doua zi (3 iunie), moldovenii creează mişcarea democratică de sprijinire a perestroikăi în Moldova. Şi acolo "revoluţia a început ca o revoluţie a scriitorilor", constata viitorul prim-ministru, Mircea Druc. În iunie se formează, de asemenea, mişcarea naţională lituaniană Sajudis. La 11-12 iunie, reprezentanţii a şase mişcări naţionale democratice, neruseşti (Ucraina, Lituania, Estonia, Letonia, Armenia, Georgia) se reunesc la Liov pentru a crea Comitetul de coordonare al Mişcărilor patriotice ale popoarelor din URSS.
La 7 iulie este creat la Livo Frontul democratic pentru perestroika; Asociaţia Helsinki ucraineană îi publică programul, preconizând chiar "restabilirea statului ucrainean care acum nu există decât pe hârtie". Din 2 până la 12 august are loc faimoasa călătorie a lui Iakovlev în Ţările Baltice (Riga şi Vilnius), în cursul căreia Moscova dă undă verde Fronturilor populare. La Riga a declarat în mod special: "Problemele dezvoltării socio-economice pot fi cel mai bine soluţionate prin intermediul formelor naţionale".
Tot în august, în Azerbaidjan se constituie un centru de iniţiativă însărcinat cu elaborarea programului Frontului popular. În octombrie asistăm la crearea partidului naţional democratic georgian, care va juca un rol crucial în revenirea lui Şevarnadze la putere, la Tbilisi.
La sfârşitul anului 1988, Fronturile populare şi mişcările naţionale vor căpăta conştiinţa puterii lor, atunci când vor organiza campanii de proteste faţă de proiectul de amendament la Constituţia sovietică, în virtutea căruia Prezidiul Sovietului Suprem federal i s-ar fi permis să declare starea de urgenţă în republici: reacţia cea mai violentă se înregistrează la Tbilisi, cu manifestaţii enorme.
În acelaşi an 1988 s-au organizat fronturi populare în întreaga URSS: la sfârşitul lui noiembrie 1988, la Gorki; la Moscova (60% din membrii săi sunt în PCUS - de altfel, mişcarea nu pare a reuşi să demareze); în Tataria; la Krasnoiarsk; la Stavropol; la Kuibîşev, unde Frontul popular cere libertatea presei, spre marea nemulţumire a autorităţilor locale; la Leningrad, la Celiabinsk, în Karelia etc. Frontul popular din Leningrad se formează la 15 martie 1989, cu ocazia primului Forum al democraţilor din Leningrad. Congresul de constituire are loc la 17 iunie 1989. O asociaţie "Pentru un Front popular" exista deja din septembrie 1988.
Pentru a completa tabloul, să amintim câteva "noduri" în evoluţia democraţiei populare din timpul acestui faimos an 1988. În martie, Gorbaciov se pronunţă pentru independenţa partidelor înrudite, punând în mod oficial capăt doctrinei lui Brejnev. În mai, partidul comunist maghiar convoacă plenul, lansând cu această ocazie operaţiunea Perestroika şi îndepărtându-l pe Kadar de la conducerea partidului. La 20 iunie, Poszgai creează Comisia de reevaluare a istoriei, o adevărată maşină de război împotriva aparatului. În Polonia, ultraperestroikistul Rakowski recomandă într-un discurs pronunţat la cel de-al VI-lea Congres al PMUP să se acorde un rol mai mare organismelor afiliate la acest partid. Partidul democratic, Partidul Ţărănesc Unificat, pax, deoarece această "coaliţie" va fi o "metodă eficace, permiţând limitarea bazei adversarilor noştri". În iulie, Gorbaciov declară că PMUP nu poate guverna fără sprijinul Solidarităţii; în Ungaria se discută proiectele unei legi asupra asocierilor. În august, după o vizită a lui A. Lukianov, responsabil pe atunci al organismelor administrative ale PCUS, generalul Kiszczak anunţă o masă rotundă, după un val de greve care a dus la legalizarea Solidarităţii. În Cehoslovacia, Dubcek revine la suprafaţă.
La 8 noiembrie, Biroul Politic maghiar acceptă existenţa asociaţiilor politice. Să semnalăm de asemenea călătoria la Moscova întreprinsă de Marcus Wolf şi de Silviu Brucan în timpul acestui an 1988 şi deplasarea lui Iakovlev la Budapesta, în cursul căreia acesta declară că sistemul multipartit poate exista în regimul socialist. În Bulgaria, potrivit mărturiei cineastului Georgi Avramov, membru fondator al Comitetului de apărare ecologică de la Ruse, "e foarte bizar că responsabilul Securităţii de Stat, Cavdar Tepeşanov, a fost trimis la Ruse pentru a asigura Comitetului accesul liber în Casa Cinematografiei - n-ar fi fost nimic mai simplu decât să se închidă localul şi am fi plecat... Existau indivizi care voiau să schimbe regimul şi au dorit să profite de toate posibilităţile... Aş putea spune că între S. Rusev şi domnul Lilov contactele s-au multiplicat după crearea acestui Comitet... Mai mult de jumătate din membrii Clubului pentru Glasnosti şi Prestroika provin din Comitetul de la Ruse... Aceste sisteme nu puteau fi distruse printr-o simplă decizie, însă opoziţia a fost pregătită o perioadă îndelungată de timp. După mine, procesul a fost dirijat de undeva din exterior".
Atât anticomuniştii, cât şi partizanii vechiului regim cad de acord asupra unui punct: răsturnările au fost orchestrate în sfere foarte înalte. Este părerea colonelului Alksnis, unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai imperiului sovietic: "Posed documente care dovedesc că procesele care s-au desfăşurat în Europa de Est erau teleghidate tot de ţara noastră. Noi am influenţat cursul «revoluţiilor de catifea», noi le-am dirijat în aspectele lor esenţiale. Noi am fost conducătorii lor în unele ţări, le-am indicat noilor lideri ai noilor forţe politice ce au de făcut şi i-am susţinut într-o manieră oficioasă. Iată de ce nu cred în mişcările «spontane». Posed dovada că s-a produs exact contrariul. Un bulgar care ocupa un post foarte înalt în echipa conducătoare mi-a mărturisit recent că Jivkov s-a retras la ordinele Moscovei. Mi s-a raportat că în timpul ultimei sale vizite la Honecker, Gorbaciov i-a ordonat acestuia din urmă să înceapă imediat o Perestroika. Potrivit martorilor la întrevedere, Honecker ar fi spus: "Dragă tovarăşe Gorbaciov, URSS-ul este o ţară mare şi de aceea Perestroika avea nevoie de zece ani s-o distrugă; RDG-ul e mic şi nu vor fi necesare mai mult de zece zile. Iată de ce spun nu".
Acelaşi lucru e valabil şi pentru fronturile populare baltice, care "au fost create la iniţiativa CC al PCUS". Vă amintiţi, în 1988 existau plângeri precum că Perestroika venea de sus, că nimic nu se producea în rândurile de jos, că masele populare rămâneau pasive. Iată de ce s-a luat decizia să se creeze fronturile populare în Ţările Baltice. Dacă ar fi să-l credem pe colonelul Alksnis, iniţiatorul Frontului popular din Letonia nu e nimeni altul decât Boris Pugo, pe atunci prim-secretar al partidului leton.
Aceeaşi declaraţie o face şi un agent al KGB-ului, care se confesează ziarului Den; "Când i-am amintit unui prieten participarea sa la crearea Frontului popular leton... m-a lăsat siderat mărturisindu-mi că nu executa numai ordinele KGB-ului, ci şi pe ale lui B. Pugo şi chiar Gorbaciov - ceea ce mi se pare absolut credibil, deoarece am asistat la o întâlnire cu membrii Biroului Politic, A. Iakovlev şi V. Medvedev". Rolul KGB-ului este la fel de evident şi în Ucraina: dacă e să dăm crezare spuselor generalului Kalughin (ale cărui afirmaţii sunt desigur discutabile), trei dintre membrii marcanţi ai mişcării naţionale ucrainene, D. Pavlîciko, V. Iavorivski şi I. Iuhnovski sunt agenţi KGB. Tocmai sentimentul că exista o aprobare tacită a autorităţilor este cel care îi împinge pe iniţiatorii Frontului popular din Azerbaidjan să acţioneze, după cum lasă să se înţeleagă că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi".
Fragment din Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 62-67
Citește pe Antena3.ro
