Spionaj prin oglindă, la Continental

Pentru basistul, chitaristul şi impresarul Virgiliu Chiriac, anul 1989 a însemnat, în primul rând, oprirea deplasărilor peste hotare. "Lucrurile începuseră să scârţâie rău în domeniul artistic. Cele mai multe formaţii n-au mai plecat în străinătate. Trupa mea s-a limitat la cântări prin ţară – Cluj, Braşov, Timişoara, Turnu Severin, Craiova, alături de marii artişti de atunci: Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Bebe Prisada."

Deşi condiţiile tehnice erau foarte slabe în acea perioadă, lumea, sătulă până peste cap de cele două ore zilnice de program TV propagandist, umplea sălile de spectacol. "La un moment dat, nu mai ţin minte pe unde eram, s-a întrerupt lumina în sală. Cântăreţii n-au mai putut fi auziţi, evident. Dar noi, cei din orchestră, am creat, pe întuneric, un moment unic. Pianul, toba, basul, saxofonul, trompeta s-au auzit atât de bine în acea atmosferă, încât ne-au impresionat chiar şi pe noi. Am simţit atunci că publicul ne-a fost, cumva, recunoscător", povesteşte Virgiliu Chiriac.  

Chiar dacă oficial nu era voie să se interpreteze piese străine, orchestra "Virgiliu Chiriac", al cărei repertoriu cuprindea mai ales succese internaţionale, trecea zilnic peste această interdicţie. Obţinuseră aprobarea de a cânta practic orice, cu o singură condiţie: ca textul să fie românesc. O altă treabă de importanţă majoră era ţinuta.

"În anul 1989, nu se glumea cu îmbrăcămintea. Nu era ca acum, cu fustă până la buric şi colanţi. De altfel, eu am crezut mereu că un artist trebuie să fie atent la modul cum apare în faţa publicului. Sunt convins că succesul orchestrei mele a stat şi în eleganţa ţinutei. Am şi dat afară doi membri, atunci când s-au prezentat cu hainele boţite şi cu pantofii murdari. Le-am zis că nu au ce căuta aici dacă nu se îmbracă decent." Evident că toţi artiştii "evoluau" pe atunci sub ochiul vi­gilent al comisiilor de cenzură. Care, de multe ori, în încercarea de a găsi tot felul de noduri în papură, ajungeau în situaţii hilare.

"Cântam la restaurantul Hotelului Continental, de pe Calea Victoriei. Era iarna lui '89 şi un ger de crăpau pietrele, iar înăuntru căldură-ioc. Ţin minte că era pus un pahar lângă geam, iar apa din el îngheţase. Ei bine, a venit să ne asculte la un moment dat unul, nu-i mai ţin minte numele, violonist la un ansamblu folcloric, dar şi securist. Noi eram îmbrăcaţi cu hainele de blană peste costume, ne-am gândit să nu ne mai dezbrăcăm că îngheţăm. Văzân­du-ne aşa, ce i-a trecut ăstuia prin cap? Să ne facă proces-verbal. Şi a scris că «La controlul din data de...., ora de.... orchestra Virgiliu Chiriac a fost găsită în ţinută... regulamentară!». El voia să scrie, evident, «neregulamentară», dar ori nu stăpânea termenii, ori n-a fost atent, cert e că nu i-a ieşit exprimarea corectă. Dar tot m-a amendat", povesteşte Virgiliu Chiriac.

Fostul impresar îşi aminteşte şi de lucruri mai plăcute, cum ar fi remuneraţia foarte bună, după buget. "În '89 deja câştigam 6.000 de lei pe lună. Bani, nu glumă! Însă, de fapt, de multe ori chiar şi suma asta generoasă se dubla. Motivul? Programul nostru de cântat la restaurant era de pe la 7:00-8:00 seara până pe la 11:30. După aceea, treceam să prestăm la bar şi cântam până la 5:00 dimineaţa. La bar eram angajaţi prin ARIA, iar la restaurant aveam contract cu hotelul respectiv. Aşadar, luam de la restaurant 6.000 de lei, iar de la bar alţi 6.000 - în total, 12.000. În plus, dacă mergeam la vreo nuntă, ne scoteam banii pe patru luni. Dar făceam un show memorabil.

Orchestra mea cânta toate hiturile ce apăruseră în străinătate. Aveam în plus echipament performant, staţii de voce din cele mai bune. Şi cântam întotdeauna live. Eu aveam o teorie: niciodată nu ştii cine este în sală, cine te ascultă şi ar putea fi interesat de tine." Banii pe care-i primeau artiştii făceau deseori obiectul invidiei altora. "Ţin minte că în ultimii doi ani de dinainte de Revoluţie, '88 şi '89, la Continental se stătea la coadă şi abia când se elibera o masă puteau intra şi alţii. Era plin de arabi care aruncau cu atâţia dolari pe scenă, încât aceasta practic se înverzea. Eu îi sfătuiam pe băieţi să mai cumpere câte ceva de la magazinul din interiorul hotelului, ca să nu bată la ochi că avem prea mulţi bani. Dar erau curvele de acolo care ne spionau şi ne reproşau că suntem plini de bani. Veneau şi ne chestionau ce sumă am câştigat şi noi le arătam banii rămaşi după ce făcusem cumpărăturile respective", mai spune Virgiliu Chiriac.

Din pricina obsesiei pentru străini, autorităţile comuniste se făceau de multe ori de râs. Virgiliu Chiriac îşi aminteşte că în 1989, la Hotel Continental, era amenajată în camera 115 o instalaţie prevăzută cu microfoane, de unde erau ascultaţi cetăţenii străini. Masa de la care se puteau asculta convorbirile era amplasată imediat cum se intra în restaurant, pe partea dreaptă. În faţa ei era amplasată o oglindă pe perete. În locul unui buton de susţinere se afla un microfon.

La un moment dat, la masă s-au aşezat nişte austrieci. Spionii din cameră au fost imediat pe recepţie şi s-au pus pe ascultat. Numai că apăruse o problemă. Prestaţia orchestrei Virgiliu Chiriac îi împiedica pe spioni să asculte ce vorbeau străinii. "Veneau la noi şi ne cereau să facem pauze de câte o jumătate de oră. Dar nu puteam să ne oprim din cântat atât de mult că se supăra publicul. La un moment dat, cineva s-a prins cum stătea treaba şi a venit în sala de spectacol cu un soi de servietă. Făcea gălăgie, ne îndemna să cântăm, ne aplauda zgomotos, se amuza. De fapt, acel aparat era unul de bruiaj, care îi împiedica pe securişti să audă ce vorbeau străinii. Când am înţeles cum stătea treaba şi pe noi ne-a apucat un haz nebun. Era ca-n filme", retrăieşte amuzat firul amintirilor Virgiliu Chiriac.

Cum rezista artistul la programul prelungit de noapte? A avut vreun secret? "Nimic altceva în afară de grija pentru propria-mi persoană. Dacă ştii să te menajezi şi să te alimentezi cu ce trebuie, rezişti să lucrezi 34 de ore din 24. Eu, în 1989, când ştiam că voi cânta până la 5:00 dimineaţa mă duceam la 6:00 seara la restaurantul hotelului unde trebuia să prestez. Comandam o felie mare de muşchi de vacă, o salată de andive, un profiterol, o cafea şi o sticlă de Sauvignon Roşu Murfatlar de trei sferturi. La ora 7:00 îmi începea programul artistic. Până la 10:00, 10:00 şi ceva nu mai simţeam nevoia de nimic. Abia după aia mai gustam o crochetă, mai serveam un şpriţ - şi până dimineaţă mai dădeam gata încă vreo două sticle. Însă, cu toate astea, n-am fost beat niciodată. Tot ce beam se consuma în efortul depus pe scenă, care nu era de neglijat", mărturiseşe Virgiliu Chiriac.

Şi totuşi, pentru o persoană atât de activă, perioada Re­voluţiei din decembrie '89 a fost umbrită de o boală cumplită. În noiembrie 1989, Virgiliu Chiriac a onorat cu orchestra sa o nuntă prin zona Obor. I-a prins o ploaie când abia îşi încheiaseră recitalul. Grijuliu, impresarul a adunat de pe scenă toate instrumentele. A transpirat, a făcut apă la plămâni şi TBC. "Eu credeam că am cancer la plămâni. M-am internat la Spitalul Filaret. Când a venit Revoluţia şi a început să se tragă, mi-am dat seama că acolo erau cazaţi toţi acei securişti care activaseră în străinătate şi voiau să li se piardă urma. Aşa că veneau în ţară şi se internau direct în spital. Eu, fiind bolnav de plămâni, nu prea puteam să dorm. Îmi luam halatul şi stăteam pe culoar. Îi vedeam pe securişti cu câte o servietă, cum părăseau spitalul pe la 11:00 seara. Mergeau în localuri şi se distrau, iar la 4:00-5:00 dimineaţa erau înapoi la spital. La 20 şi ceva decembrie a început să se tragă în spital. Eu eram abia operat de apă la plămâni, în pijama. Am văzut un ARO care oprise lângă spital. N-am mai stat pe gânduri, am sărit gardul şi i-am spus şoferului că îi dau 100 de lei dacă mă duce acasă, pe Câmpia Libertăţii. Când m-a văzut nevastă-mea, a făcut «Aoleo!». Apoi am trecut pe tratament şi abia am reuşit, într-un an jumate, să birui TBC-ul cu care mă alesesem de la nunta aia", încheie Virgiliu Chiriac.