Stelian şi Securitatea

Pe Stelian Tănase l-am cunoscut chiar în 1989. Aveam doar 14 ani, dar îmi plăcea să ascult ce vorbesc "oamenii mari". Din cauza asta îmi însoţeam părinţii când mergeau la zile de naştere sau pur şi simplu chefuri organizate de diverşi scriitori, cum ar fi Aurel şi Stela Covaci sau Ştefan Agopian.

Pe Tănase, dacă îmi aduc bine aminte, l-am văzut prima oară la Agop. Era un tip în aparenţă boem, cu barbă şi plete. Din ce am tras cu urechea am dedus că avea pro­bleme cu cenzura şi se zbătea să pu­blice un roman, Playback, "neco­respunzător politic".

De atunci au trecut douăzeci de ani. Estimp, Tănase a fost şef de ziare, de­putat, realizator de televiziune, politolog, a devenit cunoscut. În anul 2001 a reuşit să-şi vadă dosarul de la Securitate. Din asta a rezultat o carte, "Acasă se vorbeşte în şoaptă", publicată în 2002. Am vrut să detaliez unele aspecte publicate acolo şi m-am invitat acasă la domnul Tănase.

Străini şi români
Am ajuns în vilişoara plină de antichităţi în care locuieşte fostul subiect al "băieţilor" şi ne-am pus pe vorbe. Ştiam că atunci când s-a apucat să îi jeneze pe securişti, drept protecţie a luat legătura cu oarece diplomaţi străni. Printre aceştia se afla şi Cohen Storck, ambasadorul Olandei la Bu­cu­reşti, al cărui nume îl găsim legat de majoritatea "disidenţilor culturali" de la noi. Demonizat de unii naţio­nalişti şi stângişti de după 1990, consi­derat drept spion şi conspirator ocult, dl Storck e considerat un personaj providenţial de cei care i-a ajutat. Iată ce spune domnul Tănase despre el: "Făcusem împreună cu Ioan Buduca şi Dan Arsenie o scrisoare de solida­ritate cu scriitorii interzişi. Ne ajutase la strâns semnături şi poeta Magda Cârneci, aveam vreo 25 de adeziuni. Eu o cunoscusem pe Agotha Cuperman, ataşata culturală a SUA, care era urmărită de Securitate. Cohen Storck era un diplomat atipic, auzisem că se afişa pe faţă cu diverşi protestatari, că avea relaţii personale cu oameni de cultură mai curajoşi. La o recepţie dată de Cuperman la reşedinţa ei din Strada Plantelor l-am abordat şi am spus că vreau să-i dau ceva. Eram sigur că la recepţie era plin de turnători, aşa că i-am pasat scrisoarea la garderobă, unde intrasem doar noi doi să ne luăm paltoanele."

Într-adevăr, ştiu şi din alte surse că domnul Storck lăsa baltă prudenţa diplomatică. Aşa a ajuns scri­soarea la Europa Liberă. Cum am câteodată mania combinaţiilor ocul­te, l-am întrebat pe Stelian Tănase cum intrase în relaţii cu tot felul de străini aflaţi la am­basadele din Bucureşti. În anii ’80, el, ca metodist la o casă de cultură, organiza concerte de jazz sau rock. Diplomaţii acreditaţi la Bu­cu­reşti voiau şi ei câteodată muzică pentru cocktail-urile pe care le fă­ceau, sau când aveau fon­duri pentru centrele cultura­le, aşa că au apelat la el. A făcut un prim concert pentru am­basada Franţei, cu Johnny Rădu­canu. A in­trat în relaţii cu tot felul de străini. Securitatea a reacţionat: "Când au văzut că frecventez străini, a apărut un colonel, Ma­rin Sterian, care a spus că-mi rupe picioarele dacă mai întreţin re­la­ţii neaprobate cu cetăţeni străini. Mi-am dat seama că mi se putea întâmpla ceva tocmai dacă mă izo­lam, deveneam mai vulnerabil. Diplomaţii îmi dădeau o vagă imunitate şi, în plus, în preajma unui occidental respirai alt aer, te simţeai ca atunci când vedeai o casetă video." Revenind la Storck, spune: "Ca diplomat face parte din meseria ta să culegi infor­ma­ţii despre situaţia din ţară. El mai fusese în misiune în Cuba, ştia cu ce se mănâncă un regim comunist. Alţi diplomaţi erau nişte căcănari fri­coşi, el avea curaj, voia să cunoas­că exact ce e în ţară."

Hopa Stelică!
Supravegherea Securităţii asu­pra lui Stelian Tănase începuse încă din 1984, când cineva îl şi­fo­na­se probabil pentru că romanul său refuzat de cenzură conţinea aluzii politice. Pe măsura trecerii timpului, măsurile luate de securişti au devenit din ce în ce mai aberante şi costisitoare. I-a fost ascultat telefonul fix, a fost instalată "tehnică operativă" în casă, au fost recrutaţi turnători din antu­ra­jul său şi mobilizate echipe de filatori, motorizaţi şi pedeştri. Unul dintre şefii filajului a fost "lo­cot. Ne­ţoiu Gh.", un personaj ajuns extrem de cunoscut după 1990. Într-un epi­sod, Tănase a reuşit să le tragă clapa, ca un adevărat "Hopa Mitică". Îşi aduce aminte: "Un prieten îmi traducea cartea în engleză. Voiam să-i dau un capitol şi l-am sunat spunând doar atât: «hai ne vedem la Piaţa Rosetti să-ţi dau ceva». Âia nu ştiau despre ce e vorba şi au intrat în panică. O echipă de filaj m-a luat de la bloc, două erau la Rosetti. Eu ajunsesem mai de­vre­me şi i-am văzut. Aveau nişte staţii ra­dio mari şi urâte, le ţineau în­ve­li­te în ziare sau pungi. Nu voiam să-l bag în căcat pe traducător. El ve­nea cu autobuzul, noi trebuia să ne vedem în faţa unei băcănii. El a venit, m-a văzut, iar eu am luat-o înspre magazinul Avântul, unde lucra o rudă de-a mea. Tra­du­cătorul a intrat şi el şi i-am zis peste umăr să se facă că ia ceva şi să dispară, filajul încă nu intrase. Eu m-am dus la ruda mea şi i-am zis că vreau să ies prin spate, să nu mai ocolesc. Am plecat pe la Centrul Cultural American şi m-am dus în bulevard. Am intrat într-un gang şi am aşteptat. La un moment dat au apărut securiştii, ca o echipă de fotbal, 10-15 bucăţi. Erau disperaţi că m-au pierdut, era un şef mai bătrân care le dă­dea indicaţii tactice, îi punea să o ia la goană în direcţii diferite. M-am distrat oarecum şi mi-am dat seama că erau nişte tâmpiţi care cheltuiau enorm cu mine. M-au regăsit câteva ore mai târziu, când m-am dus la câr­ciuma scriitorilor." În 1989 se­cu­riş­tii îl abordau di­rect. Colone­lul Ste­rian îi apă­rea în faţă în locuri publi­ce şi îl avertiza mai mult sau mai pu­ţin voalat.

Turnători şi susţinători
Îşi aduce aminte că dintre bă­trâ­nii scriitori l-au susţinut în anii ’80 Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Nicu Steinhardt. Ul­ti­mul era convins încă din 1982 că o să cadă comunismul. Casa acestuia din Bu­cu­reşti era microfo­ni­zată şi s-au găsit unele transcrieri ale convorbirilor sale. Fiindcă au stat mult de vorbă, Ste­lian Tănase speră să găsească înre­gis­trările brute ale securiştilor. Ar ieşi o carte de "interviuri invo­luntare".

Nu mai e un secret că Alexandru Paleologu a fost informator. Cu Tă­nase a avut o relaţie specială, a recu­noscut "Plângea când mi-a spus că a dat rapoarte. Avea o mare po­vară fiindcă a cedat. Cred că s-a căit. Des­pre mine nu a dat nici o «notă». Cu mine, pe care mă vedea ca pe un discipol, a fost sincer. Înregistram dis­cu­ţiile cu el pe un casetofon primitiv, pentru o carte pe care urma să o publicăm după căderea comunismului. Cred că voia să facem asta ca un fel de testament în care să recu­noască faptul că a colaborat. El a fost informator 21 de ani până în 1984, când a fost scos din reţea, ca neserios." Atunci când şi-a publicat Tă­na­se dosarul, a ieşit la iveală că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi din anii ’80, sociologul Dan Oprescu, l-a turnat cu sârg. Azi, după ce a mai văzut şi alte documente, Tănase poa­te spune: "Nu era singurul. şapte-opt dintre prietenii mei dă­deau rapoarte. Erau oa­meni cu care mă vedeam des, stă­team cu ei la masă. Erau şi dintre cei care au semnat scrisoarea pentru Europa Liberă din 1989. Ul­timele persoane care au semnat scrisoarea erau ale lor, pi­lo­ta­te să vadă despre ce e vorba. Opres­­­cu e un om cult şi in­te­li­gent, care voia probabil o ca­rieră, ceva. Explicaţia că m-a turnat ca să mă ajute să public e o aiureală. Vorbeam contra regimului cu nişte muncitori de la Griviţa, speram să se petreacă ceva gen Solidarnosc. Nici unul nu m-a turnat, dar dintre intelectuali..."

Umbra Securităţii
Stelian Tănase e convins că su­pra­vegherea "elementelor duş­mă­noa­se" a continuat şi o pe­rioadă după decembrie 1989. Ca om obiş­nuit cu "codiţe" e convins că în timpul "Pie­ţei Universităţii" a fost urmărit. Chiar a provocat un raliu ca-n filme când a văzut că se ţin după el două maşini, în timp ce mergea să-i dea un pa­chet ataşatei culturale a SUA: "După asta, am făcut scandal, a ve­nit Nicolae Ulieru şi mi-a spus că n-au fost ei, ci un soţ gelos. Fraierul nu şi-a dat seama că, spunând asta, de fapt recunoştea că îmi ştie viaţa personală. Ca un argument în fa­voarea faptului că poliţia politică a continuat este că, de exemplu, do­sarul de urmărire al lui Emil Cioran s-a închis abia în mai 1990, l-am văzut făcând cercetări!"