Tablagiul Duţă, un cowboy în trenul cu armament

Bursa zvonurilor, care spre finalul regimului comunist ţinea loc de mass-media, a aruncat pe piaţă o poveste de-a dreptul spectaculoasă: la în­ceputul lunii decembrie 1988, un­deva în Ardeal, civilii ar fi atacat un tren militar plin cu arme.

vSpe­rând că şi mămăliga românească este pe cale să explodeze, ori măcar să dea în clocot, chiar şi posturile de radio străine au preluat povestea şi au lăsat să se în­ţeleagă că ţinta acelui atac ar fi fost nişte arme, care ar fi urmat să fie utili­zate într-un atentat care ar fi vizat... Po­veşti! Oficial, nici atunci şi nici mai târ­ziu, nu s-a aflat absolut nimic despre atacarea trenului cu puşcoace. Iar sâmburele de realitate din spatele acelei aventuri ciudate a rămas as­cuns în arhivele instanţelor militare.  

În realitatea ei, întâmplarea cu trenul încărcat cu arme care ar fi fost atacat de civili s-a petrecut exact pe dos faţă de modul în care au poves­tit-o zvonurile. Departe de a fi agresori, civilii au fost cei atacaţi. Iar unul dintre ei a fost chiar victima unui subofiţer bezmetic, care s-a jucat de-a Vestul sălbatic în Gara Vinţu de Jos.

Această poveste aventuroasă a în­ceput la 7 decembrie 1988, când ser­gen­tul major Ilie Duţă, de la UM 01550, a fost numit, prin Ordin de Zi pe Uni­tate, comandant al unei gărzi com­puse din cinci militari în termen, îm­preună cu care urma să plece într-o misiune cu totul deosebită. De fapt, ei urmau să asi­gure paza unui "transport special".

Sau în limbajul se­cre­ti­zat din acea vreme, subofiţerul era trimis să preia de la Întreprinderea Mecanică Cugir un "indicativ militar" pe care urma să-l însoţească pentru a-i asigura paza şi securitatea până în propria unitate. Iar Întreprinderea Mecanică Cugir ştiţi care era: cea care fabrica maşini de cusut compuse din piese cu totul deosebite. Nişte piese pe care, indife­rent cum le-ai fi ansamblat, până la urmă tot mitraliere obţineai. Iar odată ieşite pe poarta fabricii, "maşinile de cusut" trebuiau, bineînţeles, protejate de militari cât mai bine instruiţi. Iar Duţă era unul dintre aceştia. Sau cel puţin aşa părea, din moment ce şefii lui l-au trimis la treabă înarmat cu pistol şi dotat cu muniţia aferentă.

După efectuarea instructajului de specialitate, Duţă şi-a luat oamenii şi a plecat la Cugir, unde, la 8 decembrie 1988, a preluat "indicativul militar", adică vagoanele încărcate cu arme. Trenul s-a pus în mişcare în jurul orei 13:00, iar pe la ora 4:00 a dimineţii ur­mă­toare a ajuns cu bine în staţia Vinţu de Jos. Dar, pentru că nici pe atunci Căile Ferate Române nu funcţionau precum ceasurile elveţiene, "transportul special" a fost obligat să staţioneze acolo foarte mult timp. Motiv pentru care subofiţerul Duţu s-a dus de mai multe ori pe la Biroul de Mişcare al staţiei, de unde a tot încercat să afle de ce s-a oprit trenul şi mai ales când o să pornească mai departe.

Dar, de la un moment dat încolo, acest aspect pare să nu-l mai fi interesat la fel de mult cât faptul că fiecare drum la Birou îi oferea ocazia să mai ia câte o tărie la bord. Asta, bineînţeles în ciuda consemnului primit la începutul misiunii, consemn care interzicea în mod explicit consumul de alcool. Oricum ar fi, aşteptarea s-a prelungit foarte mult, până în jurul ore 16:00. Oră la care subofiţerul a simţit nevoia să acopere cu ceva toate ţuicile de până atunci, înghiţite mai mult pe fugă. Bineînţeles că o cafea i-ar fi picat numai bine. Zis şi făcut. L-a chemat la el pe unul dintre soldaţii din subordine şi amândoi au plecat spre chioş­cul de pe peronul gării. Ajuns acolo, i-a cerut vânzătoarei o cafea, dar... ghinion, aceasta i-a spus că nu mai are şi trebuie să mai aştepte un pic pentru că abia se apucase să prepare alta.

Lucrurile ar fi putut rămâne în această fază şi nimic rău nu s-ar fi întâmplat dacă, în acel moment, în Gara Vinţul de Jos n-ar fi intrat trenul de Alba-Iulia. Şi dacă mai mulţi că­lători coborâţi din el, nu s-ar fi aşezat la coadă ca să-şi cumpere câte ceva. Motiv pentru care în scurt timp subofiţerul care plecase de lângă chioşc s-a văzut nevoit să ia în piept o coadă destul de lungă. Evident că a încercat să se bage în faţă, dar oamenii au în­ceput să se cam răţoiască la el, ce­rându-i să stea la rând. Păi cum adică, să stea la coadă tocmai el, o mare căpetenie de oştiri? Şi doar pentru o cafea? Fără să stea pe gânduri, Duţă şi-a scos din toc arma pe care o avea în dotare şi a îndreptat-o spre civilii recalcitranţi. Apoi, mai fioros decât justiţiarul Zorro, le-a cerut câtorva dintre ei să-l însoţească la postul de Poliţie TF.

În acelaşi timp, unul dintre oameni, Viorel Ispas pe numele lui, n-a avut ce face şi i-a cerut şi el solda­tu­lui care-l însoţea pe subofiţer să che­me Miliţia. Iar un asemenea afront a fost mai mult decât putea Duţă să treacă cu vederea. I-a abandonat pe guralivii care-i cereau să bage pistolul în toc şi şi-a concentrat atenţia asupra lui Ispas. Pe care l-a apucat de guler şi a început să-l întrebe răstit cu ce drept îi dă el ordine soldatului. Văzându-l cu arma în mână, civilul a dat să plece. Om cu mult mai multă judecată decât şeful său, militarul în termen a încercat să-l calmeze pe subofiţer. L-a apucat de mână şi l-a rugat să meargă la vagon, pentru că trenul lor urma să plece în scurt timp. Dar pe Duţă trenul nu părea să-l mai intereseze absolut deloc. S-a smuls din braţele soldatului şi, ţanţoş, şi-a îndreptat pistolul spre una dintre femeile care, cu puţin timp înainte, păruseră a fi mai rele de gură. Cu arma întinsă spre ea, a apăsat pe trăgaci, percutând arma în gol.

Din acel moment lucrurile au luat-o razna, iar situaţia a scăpat definitiv de sub control:  după acest prim gest de­monstrativ, Duţă a armat pistolul şi, băgând un glonţ pe ţeavă, s-a întors către Ispas. Şi, înainte ca tupeistul de civil să mai facă vreun gest, l-a împuşcat în abdomen. Plin de sânge, omul s-a prăbuşit la pământ, căzut cu faţa în jos. Apoi, pistolarul a intrat mânios în chioşc, unde a ordonat ca toate cele câteva persoane care se ascunseseră acolo de teama lui să iasă afară cu braţele ridicate. A reţinut-o doar pe vânzătoare, căreia i-a cerut să-l servească dracului cu cafeaua aia pentru care pornise tot scandalul. În­ţepenită de frică, femeia n-a mai re­u­şit să se mişte din loc. Aşa că militarul s-a servit de unul singur, sor­bindu-şi licoarea dintr-o ceaşcă folosită deja de altcineva.

Scârbit de prestaţia necores­punzătoare a femeii, a îndreptat pistolul spre ea, or­do­nân­du-i să-i dea un kilogram de cafea. Bineînţeles că dacă tot s-a apucat de o treabă  ar fi prefe­rat nişte cafea adevărată. Femeia i-a dat însă ceea ce avea la îndemână: cinci pungi de câte 200 de grame. Dar nu de cafea naturală, ci de nechezol. Ofertă care l-a enervat pe militar şi mai tare. I-a dat cu pachetele în cap şi apoi a tras încă un foc de armă. Afară s-a crezut că o împuşcase şi pe vân­ză­toare dar el descărcase pistolul doar în podea.

După această ultimă ispravă, Duţă a ieşit din chioşc. La uşă l-a în­tâm­pi­nat Iulian B. un alt subofiţer care făcea şi el parte din dispozitivul de pază al "indicativului". La fel ca soldatul, a încercat şi el să-l readucă pe pistolar la tren. Dar nici el n-a avut mai mult succes: convins fiind că grupul de civili revoltaţi avea să-l linşeze, Duţă l-a refuzat categoric. Mai curând el părea dispus să se baricadeze în chioşc, de unde să-şi vândă cât mai scump pielea. De aici încolo situaţia a început să semene cu un film de aventuri. Ce-i drept, unul de prost gust, dar oricum rupt total de realitatea acelor vremuri.

Coborân­du-se la mintea colegului său, atâta câtă mai era, Iulian B., i-a propus să plece îm­preună de la chioşc. Dar nu ori­cum: el însuşi avea să iasă înainte, cu mâinile ridicate, iar Duţă în spatele său, cu arma în mână, de parcă l-ar fi luat prizonier. Zis şi făcut. Puşi în faţa acestei situaţii inedite, civilii s-au retras, iar cei doi au ajuns la vagonul pe care aveau misiunea să-l apere. Acolo, colegul Iulian B. l-a convins pe Duţă să scoată încărcătorul din pistol.

Uitând probabil că mai are un glonţ pe ţeavă, cowboy-ul de ocazie a îndreptat pistolul spre uşa vagonului. Şi, în loc să-l descarce regulamentar, a mai tras un ultim foc de armă care, din fericire, n-a atins pe nimeni. În scurt timp, la faţa locului a sosit şi un echipaj al Miliţiei TF, care, împreună cu restul militarilor care asigurau paza "transportului special", au reuşit să-l imobilizeze şi să-l dezarmeze pe Duţă. Viorel Ispas, victima subofiţerului, a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean Alba. Dar pentru el totul a fost inutil: a murit pe masa de ope­raţie din secţia de urgenţă. După imobilizare, lui Duţă i s-a măsurat alco­olemia: avea 0,69 la mie. Ajuns pe mâna justiţiei militare, cowboy-ul de pe peronul gării a fost anchetat şi judecat de urgenţă. Iar pe la mijlocul lunii februarie 1989, Duţă a fost condamnat la 17 ani de puşcărie. Des­făşurat în regim secret, procesul nu a ajuns niciodată la cunoştinţa opiniei publice în toate amănuntele sale.