Târg subteran

Două dintre mătuşile mele, pretenţioase şi preţioase, m-au anunţat că mă vor vizita du­minică pe la ora patru după-amiază. Îmi era dor de ele şi doream să fac ceva deosebit, ca să le îndulcesc, măcar pentru o clipă, viaţa. Mi-am făcut o listă cu ce aveam şi ce ştiam că o să le placă, dar doream ceva deosebit, mai ales ceva ce puteam să le dau la pachet. Cu toate că în convorbi­rile noastre telefonice nu se văitau niciodată, eram sigură că nu o duceau prea bine.

Deci, mintea la contribuţie, sacoşa, banii, abonamentul ITB, multă baftă şi la drum! Am plecat la "vânătoare". Pentru ele, orice sacrificiu! Nu ştiam ce aveam să găsesc, deci nu trebuia să-mi fac un plan. Cumpăram ce găseam şi abia după... umblam la ima­ginaţie şi îmi făceam reţe­tarul.

Am ajuns undeva în centru, unde speram să găsesc ceva deosebit, la Unic. Aş! M-au asigurat că până pe marţi, săptămâna viitoare, nu aveau cum să pri­mească ceva marfă. O dată cu mine, în magazinul pustiu in­trase o doamnă care auzise toa­tă discuţia. Când să ies, doamna îmi zice că ar trebui să mergem la Obor. Ştie ea un loc unde vin femei de la ţară, care vând brânză şi alte alea, pe ascuns.

Mintea mi-a intrat în fierbere şi, bucuroasă, m-am dus cu ea la Obor. Am hotărât ca eu să nu mă bag, să o las pe ea să aranjeze lucrurile, pentru că pe ea o cu­nosc vreo două femei şi că abia după ce voi mai cumpăra de la ele voi deveni de încredere. Trebuia doar să-i spun cam ce aş dori să cumpăr, ca să ştie ea cu cine trebuie să vorbească. Misterul afa­cerii mă incita şi i-am zis că sunt de acord.

Când am ajuns în piaţă, ne­cunoscuta s-a dus glonţ la o fe­meie micuţă, tinerică, ce vindea nişte morcovi mustăcioşi, abia scoşi din nisip. I-a zis ceva şi m-a arătat doar din priviri. Tânăra s-a dus la o bătrână înfofolită, care a pornit înainte printre tarabe, cu noi după ea. Curând am ieşit din piaţă şi ne-am îndreptat către o casă, pe o străduţă paralelă cu piaţa. Acolo, am intrat în curte şi apoi într-o săliţă a casei. O altă femeie a ieşit dintr-o cameră şi ne-a poftit înăuntru. La faza asta am putut să discutăm despre ce ne doare. Eu am întrebat-o ce are să ne ofere şi ea ne-a spus: brânză de vacă, de oaie, puţină de capră, carne de oaie, carne de viţel, cârnaţi de porc afumaţi...

Deja îmi venea ameţeala. Ba chiar devenisem suspicioasă şi o bănuiam că ar fi făcut produsele de care zicea ea din te miri ce componente, ţinând cont de vorbele care umblau prin târg. Dar m-am liniştit repede. Dacă aş fi avut mai mulţi bani, nu cred că ar fi scăpat vreun produs necum­părat de mine. Trebuia să mă hotărăsc şi să o tăiem repede, pentru că mă cuprinsese şi o teamă ciudată. De, clandestinitate la greu! Târg subteran!
M-am hotărât şi am cumpărat un kilogram de brânză de vacă, unul de capră, două kilograme de carne de viţel şi doi cârnaţi de porc. O grămadă de bani, dar şi produse extra! După ce am stabilit o relaţie de durată cu doamna, am îndesat totul în sacoşă şi am plecat mai întâi eu, urmată la scurt timp de doamna care m-a ajutat. Ne-am întâlnit, ca din întâmplare, în piaţă. I-am mul­ţumit, am schimbat nu­merele de telefon şi am stabilit că ne vom auzi.

M-a bătut gândul să intru în hala de peşte. Acolo, aproape pustiu. Într-un colţ erau doi vânzători, care aveau pe tarabă nişte pachete mari cu peşte congelat. Cod şi stavrid. E, la prada pe care o aveam eu în sacoşă, ăştia erau nimicuri. Aşa că dau să ies, când intră un bătrânel cu o fată. Bătrânelul îi zicea că ar trebui să-i facă (cuiva) ceva cu peşte, pentru că ţine regim, la vâsta ei. Bang! Ceva mă loveşte şi pe mine şi, cu ultimul avânt şi ultimii bani, comand trei peşti. "Sile, bagă trei cozi la doamna!", strigă vânzătorul la celălalt, din dreptul "cozilor" şi-mi cântări exact de câţi bani mai aveam. Aproape că-i suspectam c-ar avea un aparat de detectat banii din buzunare. Iau peştele şi-l îndes în biata mea sacoşă, care se simţea teribil de fericită cu atâta pradă bogată şi plec spre casă. Vorba aceea: "Cu cântec, înainte marş!" Dar, zic eu, în surdină!

Acasă m-am străduit să fac tot felul de "ceva bun", dar toate mi se păreau banale pentru mă­tu­şile mele. Nimic nu mă mul­ţimea. Până când mi-am adus aminte de bătrânelul de la peşte. Aha!, mi-am zi şi am pus doi peşti la fiert, apoi i-am curăţat de oase şi i-am făcut bucăţele potrivite, pe care le-am pus în zeama de la două lămâi (m-a durut inima, dar a meritat să sacrific lămâile) cu sare şi piper. Am bătut un ou (ah, şi aici m-a durut!). Apoi, am făcut un aluat fraget, din acela de cornuleţe, (alte două ouă), dar fără zahăr şi am construit nişte pătrăţele, pe care am montat bucăţelele de peşte, după ce le-am dat puţin prin ou. Am făcut nişte pateuri pe care le-am pus la cuptor, după ce le-am uns cu ou. Au ieşit fragede şi minunate la gust.

Mătuşile au venit în vizită. Încă de la intrare m-a învăluit divi­nul "Fame", parfumul copilăriei me­le şi m-au ciupit de obraji aceleaşi mâini delicate şi îngrijite. Cu­rând, sufrageria care mirosea a cărţi vechi se umplu de mi­resme, voci plăcute, atmosferă caldă, învăluită în cântelece lui Nat King Cole, de pe un disc bulgăresc, la un pickup polonez. Am discutat, am râs, ba, am şi lăcrimat, dar subiectul "cum o duci", a fost evitat cu delicateţea care le caracteriza. De aici am înţeles că o duceau greu, dacă nu rău. Încercau să salveze apa­renţele, aşa cum au fost educate. Dar mie nu mi-a scăpat nimic. Aşa că, la plecare, le-am oferit două pacheţoaie. Cu de toate! Măcar pentru puţin timp, să le fie bine. Băiatul cel mare le-a dus până acasă.