Teatru pe strung

Lumea bună se ducea la teatru, drept dovadă că, de cele mai multe ori, nu se mai găseau bilete la unele spectacole. Dar funcţiona şi un alt sistem: dacă nu te duceai la teatru, venea teatrul la tine. La întreprindere, la Sala sporturilor sau la Căminul cultural.

Iată ce-şi aminteşte Stela Popescu: "Era obligatoriu să mergem cu spectacolele prin ţară. Cu reprezentaţiile puse la punct mergeam apoi şi prin marile întreprinderi. Unde nu era sală, se improviza una. Puneau o platformă pe post de scenă şi acolo evoluam. Am jucat odată pe strunguri, la Buzău. Pe patru strunguri au pus o platformă şi pe ea

ne-am susţinut show-ul. Aceste spectacole erau foarte emoţionante. Sistemul de repartiţie al întreprinderilor pe atunci era foarte bun în sensul că se ducea organizatorul de la teatru, oferea biletele la sindicat, ei le împărţeau la cine voia să cumpere şi oamenii dădeau banii la salariu. Şi-atunci muncitorilor le convenea: aveau biletul în mână, şi asta îi determina într-un fel să vină la spectacol.

Decât să se ducă la sală, căci de multe ori nu se mai găseau bilete, le era mai simplu să vină trupa la locul lor de muncă. Şi pentru teatru era mai bine. Nu erau atâtea posturi de televiziune, nu erau prea multe opţiuni. Acolo erau oameni care nu ajungeau la teatru. Printre ei erau unii care lucrau din greu, muncă obositoare, şi nu le mai ardea de nimic, dar dacă te duceai şi jucai acolo (că era obligatoriu, era organizat de direcţia fabricii), te primeau cu sufletul deschis, erau bucuroşi când ne duceam la ei în oraş.

Făceam un spectacol de o oră, o oră şi jumătate. Erau organizatori inimoşi care voiau să-i facă pe oameni să se înveselească. Era un obicei să mergem pe la întreprinderi. Erau foarte entuziaşti şi foarte fericiţi. Ne ştiau doar la televizor şi când ne vedeau şi în realitate li se părea o minune".

Multe au fost locurile prin care s-au dus artiştii. În 1989, băteau ţara în lung şi-n lat. "Am mai jucat odată într-o poiană în Valea Buzăului, scena era jos, în vale. Iar tot pu­blicul era întins pe deal, erau veniţi cu pături, cu sandvişuri, cu mititei. Cele mai interesante erau târgurile de sărbători. Când începea spectacolul sau muzica, toţi se strângeau în faţă să audă şi să vadă mai bine.

Acestea erau lucrurile cele mai pitoreşti". Cu ce îi răsplăteau pe artişti? Nu numai cu aplauze, ci şi cu flori, cu scrisori de mulţu­mire, epigrame sau mici atenţii.

"Nu se găsea mai nimic pe atunci - povesteşte renumita actriţă - dar totuşi, când ştiau că venim, aranjau la Sala Sporturilor, la Casa de Cultură sau la Căminul Cultural masă mare, cu mămăliguţă, cu ouă, brânză sau dacă erau întreprinderi avicole sau de porcine ne dădeau pachete, ne invitau să cumpărăm, dacă aveam nevoie de ceva. Era o şansă pentru noi, pentru actori, să mai achiziţionăm una-alta, dar cel mai important lucru era să descoperim că lumea ne iubeşte şi că vrea să ne gratuleze".

Şi se mai întâmpla ceva: oameni simpli îi abordau pe actori cu probleme lor perso­nale: simţeau nevoia să fie ascultaţi, să se răcorească, să se "mărturisească", să se elibereze de tensiune. Aveau sentimentul că vorbesc cu cineva apropiat, cineva care înţelege problemele lor. Şi pe stradă îi opreau să le ceară un sfat. Aveau sentimentul că actorul are putere, are experienţă. Aveau senzaţia că îi ascultă şi pe ei cineva.

"De exemplu, văzând un actor în rolul unui om bolnav, unii veneau să ne povestească din experienţele lor. Bineînţeles că actorul nu era bolnav, el juca doar un rol, dar ei aveau convingerea că putem face ceva pentru ei. În general, şi din păcate, oamenii nu pot lua hotărâri radicale şi continuă să trăiască într-o situaţie foarte grea, fiindcă n-au puterea să se rupă.

Pe-atunci era şi mai dificil, deoarece condiţiile materiale erau şi mai grele. Unii spun că pe-atunci era mai bine, fiindcă... se duceau la băi. Păi, se duceau, însă nu-şi puteau permite să-şi cumpere o maşină, nu-şi puteau cumpăra un apartament, mâncau supă din gheare de găină şi mai plecau la mare o săptămână. Dar asta era tot. Deci nu era mai bine. Nici nu se compară viaţa liberă şi atâtea oferte de-acum cu perioada din '89. Atunci se mergea pe ideea «Lasă că ne dă». Dar ne dădeau atât de puţin, încât era umilitor", conchide Stela Popescu.