Telejurnalul de seară

Se apleca pe hârtie uşor într-o parte, de parcă ar fi citit-o mai bine cu capul strâmb, în sensul literelor buchisite mărunt, mărunt – aşa cum obişnuia să scrie, efectiv ilizibil pentru toţi ceilalţi.

Fuma des, trăgând din ţigara fără filtru cu nesaţ şi scrumu-i cădea pe hârtie, fiindcă era mult prea preocupat să scrie şi uita parcă să mai scuture ţigara (a câta, oare?); când în fine observa, sufla puternic şi răspândea scrumul prin toată încăperea, privind furiş pe deasupra ochela­rilor ca să vadă dacă l-a observat cumva, cineva… apoi îşi continua manejul, scriind la fel de mărunt şi de ilizibil, cu rânduri care se tot urcau spre colţul din dreapta al foii, motiv pentru el să-şi aplece şi mai mult capul, rotindu-l însă spre stânga, ca pentru echilibru, şi parcă bolborosind cuvintele pentru el însuşi înainte de a le înşira pe hârtie.

Textele acelea nu erau însă deloc oarecare, ele vorbeau despre justeţea politicii partidului şi despre geniul conducătorului preaslăvit, despre bunătatea Tovarăşei şi înţelepciunea cârmaciului şi alte asemenea aiureli, pe care mintea lui le născocea pe bandă rulantă, mai ceva ca la televizor. De fapt, el însuşi era televizorul! Numele lui: Teodor Brateş, redac­tor-şef adjunct la "Actualităţi", Secţia Interne. În capul lui se legau mai întâi toate frazele acelea goale de conţinut, însă pompoase şi vanitoase pe care aveai să le asculţi câteva ore mai târziu la Telejurnal, citite de bietul Titi Popescu ori de Şoloc, de Marinescu sau de Victor Ionescu. Bebe Ciurescu nu prea mai citea, că el ajunsese acum ditamai redactorul-şef adjunct la "externe", se plimba toată ziua ca un păun prin redacţie şi-şi privea colegii cu superioritatea celui care se ştia "iubit de Tovarăşa"; chiar ieri, ni se sufla confidenţial pe holuri, Tovarăşa întrebase de Tudor şi de Ştefan, băieţii Silviei şi ai lui Bebe, pe care îi avea, cică, la suflet. Poveşti, evident, pe care nimeni n-avea cum să le cerceteze şi nici n-ar fi avut vreodată curajul să-ncerce.

Dincolo, în biroul lui Lavric nu erau prea multe de văzut. El era redactorul-şef al Departamentului de Actualităţi, ajuns aici mai mult din greşeală, ca dintr-un accident al vieţii. Fratele său era general de Securitate, însă "nea Ion" era efectiv pâinea lui Dumnezeu, n-avea absolut nici o treabă cu politica partidului, pe el îl pasionau fotbalul, pescuitul şi jocurile de cuvinte încrucişate, anagramele şi alte asemenea bazaconii. Dacă te aventurai să-i intri în birou, după doar o fugară ciocănitură la uşă, sigur îl prindeai cu mâinile pe plită, ascunzându-şi iute hârtiile la care "lucra", asta în timp ce dincolo se pregătea "Jurnalul" de seară, mândria şi fala unei întregi Televiziuni naţionale. Lavric, cel mult, venea la vizionări, ultima viză înainte de intrarea pe post – dar evident era complet de acord cu ce scrisese şi montase Brateş, ca şi cu observaţiile pe care le făcea celălalt politruc major al instituţiei, "vicele" Puşcaşu. După care se întorcea în biroul său, dezlegând anagrame şi aşteptând puţinele ştiri din sport ce-şi făceau locul în "Jurnal", şi asta nu chiar în fiecare zi...

Brateş, în schimb, se trezea dis-de-di­­mineaţă foarte devreme. La ora 7, pe telefonul de acasă începeau să-l sune corespondeţii din ţară. Âştia erau adevăraţi împăraţi în judeţe, fiind temuţi şi respectaţi până şi de prim-secretari. Brateş ridica telefonul şi le dicta textele concepute de el însuşi cu o zi înainte. La capătul celălalt al firului, băieţii scriau de zor, fără să piardă o literă, ca la dictare. O astfel de convorbire dura, probabil, în jur de zece minute. De cum închidea telefonul, suna un alt corespondent, apoi altul şi altul. De la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara ori Braşov. Şi aşa mai departe, Brateş avea pentru fiecare un text potrivit – în general, evident, cam aceleaşi fraze, doar învârtite niţel, ca să nu fie identice. În fapt, nu era decât un profesionist. Avea studii economice, era inteligent, bine pregătit, însă viaţa îl dusese spre aşa-zisa muncă politică, pe care până la urmă trebuia s-o facă cineva.

Mi-am dat seama că nici el nu prea credea în ce făcea zi de zi atunci când a apărut Gorbaciov, al cărui fan înfocat a devenit pe loc. Brateş îi anticipa rusului o stră­lucită carieră, la nivel mondial. Sigur, nimeni dintre noi nu avea cum să ghicească în ce fel vor evolua lu­crurile, extrem de rapid. La Re­vo­luţie, Brateş a fost în primele rânduri. Necunoscându-l, fiindcă apărea pentru prima oară la televizor, românii l-au adoptat repede, privindu-l cu simpatie. Purta un pulover gri cam nespălat şi ochelari cu ramă groasă. Se străduia vizibil să fie la înălţime, este probabil şi motivul pentru care a comis atâtea prostii – dacă vă mai aduceţi aminte: a chemat oameni să apere televi­ziunea (şi oamenii aceia au murit!), a strigat pe post să nu se bea apă, fiindcă apa este otrăvită, a anunţat că trupele sovietice s-ar putea să invadeze ţara şi alte asemenea. Sunt acum convins că n-a făcut-o din răutate ori cu vreun gând ascuns, ci mai mult luat de val, ca noi toţi la vremea aceea. Apoi, încet, încet a dispărut. Cum se spune, rolul său istoric se încheiase. De la el am învăţat o butadă pe care o repeta mereu, întrebând: "Ştii care este cea mai importantă lecţie a istoriei? Faptul că nimeni niciodată nu învaţă nimic, din nici o lecţie a istoriei!".

Revin. După ce-şi instruia corespondenţii, pe la 8 venea maşina ca să-l ducă la birou. Făcea cam zece minute, intra pe poartă, urca scările până la etajul I al blocului-turn şi se aşeza la birou. Pe masă îl aşteptau ziarele: Scînteia, România liberă, Scînteia Tineretului. Îşi verifica ideile pe care tocmai le transmisese "în teritoriu" cu frazele din articolele de ziar.

De regulă, se potriveau că o mănuşă pe o mână îngheţată de frig. Pe la prânz începeau să sosească corespondenţele: de la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara, Braşov şi aşa mai de­parte. În plus, Bucureştiul, de re­gulă la marile uzine, în fabrici şi pe şantiere. Oameni filmaţi în prim-plan citeau (ori învăţau pe de rost, dar asta era ceva mai greu) exact textele pe care Brateş le scrisese în ziua precedentă. Exista de acum o anumi­tă tehnică de filmare: trebuia, ca reporter sau operator, să ştii să ţii foaia dactilografiată într-o poziţie anume, astfel încât "subiectul" (oameni ai muncii din fabrici şi uzine, din mine sau de pe şantiere) să poată citi textul, fără să dea însă de bănuit. Rezulta o privire uşor tulbure, pierdută, aţintită undeva în gol. Dar astea erau lucruri care contau prea puţin, fiindcă în gene­ral se ştia că tovarăşul şi tovarăşa nu văd nici ei chiar aşa de bine fără ochelari şi deci erau puţine şanse să observe falsitatea declaraţiei "spontane". Oricum, nu i-ar fi interesat.

Pe scurt, seara la Telejurnal se recitau textele acelea chinuite scrise de Brateş, transpuse ca printr-o mare scamatorie în gura unor oameni care se aflau la sute de kilometri depărtare, dintr-un colţ al ţării în celălalt, toţi recitând în cadenţă de odă grecească aceleaşi aberante laude, omagii şi angajamente de depăşiri de plan. Puţină lume ştia desigur că şi minerul de la Borşa, şi marinarul din port la Constanţa, şi siderurgistul de la Hunedoara, şi macaragiul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi textilista de la Arad sau profesorul din Bucureşti rosteau de fapt cuvinte pe care un singur om le gândise şi le înşirase pe hârtie, cu scrisul său nervos, indes­cifrabil, curbat mereu spre colţul din dreapta şi acoperit cu scrumul care-i cădea din când în când direct pe foaie. Şi, chiar dacă ar fi ştiut, si mai puţini ar fi fost capabili să creadă!     
Dumitru Graur