Teroriştii din ’89, controlaţi de la Moscova

Comandanţii Armatei Roşii au transmis "teroriştilor" care acţi­o­nau în România, în decembrie 1989, ordinul de încetare a focului, pentru că "ţinta" fusese anihilată. Viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, dez­vă­luie cum şeful Marelui Stat Major rus le-a trântit telefonul în nas ro­mâ­nilor şi cum lui Ceauşescu i s-a dus insulină înainte de proces, pentru a nu intra în comă diabetică.

După cum se ştia, s-au făcut multe speculaţii în legătură cu un presupus ajutor militar cerut URSS de condu­cerea provizorie a României, formulare falsă, o denaturare premeditată a ceea ce s-a solicitat.

Înainte de a încerca reabilitarea adevărului în această privinţă, vreau să reamintim câteva schimbări ce au avut loc începând cu 1985 în politica externă sovietică. Una dintre cele mai apreciate schimbări a fost renunţarea la politica de forţă şi ameninţarea cu forţa, la linia dură în relaţiile in­ter­na­ţi­o­nale. În acelaşi timp, s-a dat o largă dezvoltare relaţiilor de cooperare economică, tehnico-ştiinţifică, bazate pe avantaje reciproce.

Prin urmare, se putea concluziona că reformele din Uniunea Sovietică, începute în 1985, au avut ca efect inclusiv renunţarea la soluţiile mi­litare în raporturile cu aliaţii din tratat, astfel că, după opinia mea, Uniunea Sovietică nu numai că nu pregătea nici o intervenţie militară, dar nici dacă am fi cerut-o noi ea nu ar fi recurs la aceasta soluţie.


TELEFON LA MOSCOVA
Revenind la presupusa cerere a "ajutorului militar sovietic", analiza datelor vremii demonstrează că nu era vorba de o cerere propriu-zis, ci doar de o sondare a opiniei sovietice într-o problemă concretă, precisă, "Terorismul", făcută în disperarea neputinţei noastre în confruntarea cu acel inamic nevăzut, dar care lovea de pretutindeni.

Concret, faptele s-au derulat astfel: după o noapte de confruntare cu te­ro­riş­tii, spre amiaza zilei de 23 decembrie, generalului Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, i s-a cerut ca, prin legăturile militare existente, să pună întrebarea Statului Major General sovietic "dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor mili­tar împotriva teroriştilor". Pentru această legătură telefonică a fost soli­citat col. Mircea Dumitru, cunoscător al limbii ruse, legăturile având loc din Cabinetul MApN, în prezenţa mai multor persoane din organul provizoriu de conducere creat cu o zi mai înainte. La capătul celălalt al firului a răspuns generalul Moiseev, şeful Sta­tului Major General sovietic. La întrebarea pusă, acesta a răspuns fără ezitare: "O asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor", convorbirea luând sfârşit neaşteptat de repede. Mai cunoaştem că până în după-amiaza aceleiaşi zile n-a mai apărut nici o reacţie nici din partea rusă, nici din partea română, până când generalul Guşă, sesizat probabil de cineva, l-a chemat pe col. Mircea în biroul sau, unde eram gene­ralul Eftimescu şi cu mine, or­do­nân­du-i să-l sune pe generalul rus Moiseev şi să-i transmită că "el, generalul Guşă, în calitate de şef al Marelui Stat Major al Armatei Ro­mâ­ne, declară că nu a cerut şi nu va cere nici un ajutor militar sovietic". Din spusele col. Mir­cea rezulta că genera­lul rus ar fi vrut să mai spună ceva, dar brusc parcă s-a răzgândit, închizând telefonul.


"DEZINTERESUL" RUŞILOR
O analiză obiectivă în contextul confruntărilor din acele momente cu teroriştii ne-ar conduce în mod logic la următoarele concluzii:

În primul rând rezulta limpede că ideea consultării StMG rus în problema teroriştilor era o sugestie colectivă a celor care au constituit cu o seară îna­inte o conducere provizorie, la care s-a ajuns într-o situaţie disperată, dar ea se limita la o întrebare, la un sondaj pentru a se şti dacă ei, sovieticii, dispun de echipaje şi tehnici de luptă antiteroristă, care la o eventuală ce­re­re să ne vină în ajutor. Dacă s-ar fi ur­mă­rit obţinerea pe ascuns a unui ajutor militar sovietic, logic, din cei pre­zenţi în noul organ s-ar fi găsit câţiva buni cunoscători ai limbii ruse care puteau să se adreseze direct Moscovei.

Reţine atenţia, totodată, atitudinea generalului Moiseev, de fapt a conducerii militare sovietice, care do­ve­dea un dezinteres făţiş faţă de pro­ble­ma ridicată de români. Era de mi­ra­re cum conducerea militară rusă, care altă dată se folosea de orice pretext pentru a recurge la soluţii mili­ta­re, de această dată, când ocazia s-a ivit, ei rămâneau indiferenţi. Două motive puteau explica acest dezinteres:

Primul motiv putea fi acela că românii n-au formulat o cerere concretă, ci doar tatonau posibilităţile unui ajutor, în plus, făcându-se greşeala de a bate la uşa unui orga­nism fără putere de decizie.

Al doilea motiv, poate cel mai im­por­tant, era acela că Statul Major Ge­ne­­ral sovietic nu era străin de pre­zen­ţa grupurilor ce desfăşurau la noi ac­ţi­uni de tip terorist sau de diversiune aeriană şi radio-electronică.

După opinia mea, soluţia la adresa terorismului de la noi se afla, e drept, tot la mâna conducerii politico-mi­litare sovietice, eventual şi a altor ali­aţi cu care se coopera, dar nu prin adu­ce­rea de unităţi militare ruseşti, ci pur şi simplu prin transmiterea semnalului de încetare a acţiunii acelor gru­puri neidentificate.

Semnificativă, în acest sens, mi se pare indiferenţa afişată de generalul Moiseev cu prilejul amintitelor convorbiri telefonice. Mai ales la primirea mesajului din partea generalului Guşă, generalul rus n-a considerat necesar nici măcar să confirme că a auzit sau că a înţeles mesajul, în­chi­zând sec telefonul, gest nemaiîntâlnit în relaţiile dintre statele majore ale armatelor noastre.
SECURIŞTII DIN UMBRĂ
Desigur, nu este exclusă participarea la acţiunile diversionist-tero­ris­te şi a altor grupuri sau chiar indivizi izolaţi autohtoni, de exemplu din rân­durile unor structuri sub aco­pe­ri­re ale Securităţii sau Miliţiei, care, luate prin surprindere de ocuparea sediului CC şi lipsite de legăturile obiş­nu­ite cu centralele lor ierarhice, să fi acţionat pe cont propriu, după nişte planuri de intervenţie a căror valabilitate a încetat de îndată ce dictatorul a fugit.

Această ipoteză care, după noi, cei de la Marele Stat Major, părea cea mai probabilă, s-a confirmat, devenind o certitudine imediat ce s-a transmis ştirea că în 25 decembrie cuplul dictatorial a fost judecat şi în aceeaşi zi a fost executat. În mod miraculos, rafa­le­le de foc pornite din armamentul individual, armamentul automat cu muniţie luminoasă, simulatoarele de toate categoriile, activitatea pirate­reas­că radio-electronică, zvonurile alarmiste etc. treptat s-au stins, astfel încât în noaptea de 26/27 decembrie şi în următoarele se mai puteau auzi la mari intervale de timp câte unu-două focuri de armă.

Era dovada că "oaspeţii" străini, dar şi "fanaticii" autohtoni şi-au încetat activitatea, primii socotind probabil că şi-au îndeplinit misiunile avute, iar cei autohtoni înţelegând că nu mai au pentru cine să lupte, şi unii, şi alţii re­u­şind să şteargă cât mai bine ur­me­le crimelor lor. Şi trebuie să recunoaş­tem că în modul cum au acţionat, prin ingeniozitatea acţiunilor combinative la care au recurs, prin conjugarea lo­vi­tu­rilor reale cu cele simulate şi mă­ies­tria dovedită în diversiunea ae­ri­a­nă, radio-electronică, prin panica, de­ru­ta şi haosul provocate în rândul po­pu­­­­la­ţiei, toate acestea au demonstrat că cei ce ne-au vizitat, ca şi acei autoh­toni - puţini câţi or fi fost ei, au arătat în do-me­niul războiului diversionist-tero­rist un înalt profesiona­lism. Misterul dispariţiei fără urme a acestora, imediat după anunţarea eliminării dictatorului, este în acest sens cea mai convingătoare dovadă.


DE CE N-AU MAI TRAS TERORIŞTII
Referitor la judecarea cuplului Ceauşescu, la graba cu care s-a organizat procesul şi s-a organizat sentinţa, deşi personal n-am avut nici un rol în adoptarea sau executarea ei, totuşi ca unul care am fost în bună parte la curent cu procesul, mă simt dator a face câteva consideraţii.

Mai întâi, nu se poate ignora contextul în care a avut loc acest proces. Popu­laţia revoltată, cu sprijinul Ar­ma­tei şi a unei părţi din unităţile MI, eliberaseră principalele instituţii ale regimului dictatorial, trecând împreună cu Armata la reorganizarea şi apărarea lor. Membrii CPEx fuseseră reţinuţi şi puşi sub control, dar Nicolae şi Elena Ceauşescu dispăruseră, marele public şi, desigur, cei fideli, nu ştiau unde sunt. În acest timp, pe străzi şi în jurul obiectivelor intrate sub controlul populaţiei şi al Armatei, grupuri de indivizi de origine ne­cunos­cută acţionau masiv cu foc real sau simulat, producând zeci şi sute de victime în rândul populaţiei şi al Ar­ma­tei. În faţa unui asemenea inamic, Ar­ma­ta nu putea rezolva problema decât parţial, respectiv apărarea din punctele fixe încredinţate, in­ter­zi­când ocuparea acestora de către te­ro­rişti-diversionişti. Rămânea nerezolvată problema urmăririi şi capturării acestor grupuri, chestiune mult mai complexă, ce necesita o pregătire şi o dotare adecvată a unităţilor.

Într-o situaţie normală, ministerul de Interne ar fi trebuit să rezolve ur­mă­rirea şi capturarea acestor grupuri, dar fie că în ei nu se putea avea în­cre­de­re, fie că nici MI nu dispunea de su­fi­ciente forţe pentru această misiune.

După cum s-a văzut, un ajutor în acest sens din exterior (mai ales din partea Uniunii Sovietice), pe lângă faptul că nu era agreat, nici măcar la ni­vel de consultanţă, acest ajutor pro­ba­bil că ne-ar fi fost refuzat, din mo­ti­vele la care m-am referit anterior.

Încetarea acţiunii teroriste în Ro­mâ­nia avea să-şi găsească soluţia tot pe plan intern şi anume prin lipsirea motivaţiilor ce stăteau la baza acţi­u­ni­lor acestor grupuri. Era clar că după fuga dictatorului cei ce dirijau ac­ţi­u­ni­le teroriste urmăreau unii apărarea regimului totalitar şi readucerea lui Ceauşescu, alţii, dimpotrivă, elimi­na­rea imediată a acestuia şi, totodată, aban­donarea politicii comuniste dictatoriale.


PREGĂTIRI PENTRU JUDECAREA LUI CEAUŞESCU
Ca unul care am trăit situaţiile dramatice din acele zile, am înţeles că autoritatea provizorie constituită nici nu avea alternativă. S-a aflat în situaţia ca: ori să se organizeze un proces pu­blic pregătit din timp, cu parcurgerea tuturor procedurilor, timp în care, însă, după toate indiciile, grupurile teroriste ar fi provocat alte numeroase victime; ori să organizeze un proces rapid, după procedurile situaţiilor revoluţionare şi executarea imediată a sentinţei, avându-se convingerea că va înceta imediat vărsarea de sânge.

Se înţelegea că varianta aleasă nu putea fi alta decât cea care punea ca­păt pierderilor inutile de vieţi nevinovate, adică eliminarea cuplului dictatorial. Decizia pentru eliminarea cuplului Ceauşescu, "pripită şi ne­dreap­tă", cum a fost etichetată adeseori, după opinia mea, cu toate că a fost luată sub presiunea unor sângeroase confruntări de stradă, a fost însoţită totuşi de procedurile posibile în acel moment. Sunt în acest sens edificatoare şi următoarele însemnări.

Se ştia că Nicolae Ceauşescu sufe­rea de un diabet avansat, viaţa şi activitatea lui cotidiană depinzând de dozele corespunzătoare de insulină. Fuga lui precipitată l-a adus în situaţia de a nu avea acest medicament fără de care, după un timp, intra în comă. După aprecierea medicilor era posibil ca Ceauşescu, până în dimineaţa zilei de 25 decembrie, să intre în comă. Prin urmare, era obligatoriu ca în noaptea de 24 spre 25 decembrie medicamentul să ajungă la Târgovişte şi să i se administreze lui Ceauşescu, pentru a-l păstra în toate facultăţile sale mintale în vederea proiectatului proces de judecată.
OPERAŢIUNEA "INSULINA PENTRU CEAUŞESCU"
Sarcina transmiterii medicamentului, într-un desăvârşit secret, mi-a revenit mie. Către orele 18:00 din ziua de 24 decembrie, generalul Guşă m-a invitat la biroul său. Am coborât la etajul unde îşi avea cabinetul şeful MSM Era în compania generalului Iulian Vlad. După o întrebare banală "Ce mai e nou?", generalul Guşă mi-a făcut discret semnul să trec într-o altă încăpere, în spatele cabinetului. L-am aşteptat acolo timp de câteva minute.

Venind în încăpere, a scos dintr-o servietă un mic colet în care se aflau 6-8 flacoane şi circa 3-4 seringi, spunându-mi că eu trebuie să organizez trimiterea lor la Târgovişte, la unitatea unde se afla Nicolae Ceauşescu. Precizându-mi că în afară de el, eu şi cel de la care s-a primit coletul, nu mai ştie nimeni de această problemă, mi-a cerut să-i spun cum văd eu îndeplinirea acestei misiuni, dar că trebuie să aibă loc într-o deplină siguranţă şi discreţie. L-am rugat mai întâi să-mi spună ce se află în acele flacoane. După ce mi-a spus că este insulină, mi-a precizat că nimeni din cei ce vor participa la mi­siune nu trebuie să cunoască concret ce transportă şi cui îi este destinat medicamentul. Am procedat astfel:

Într-un plic pânzat, căptuşit într-o dublură albastră, am introdus flacoanele şi seringile de unică folosinţă. Pe plicul sigilat s-a scris cu majuscule: "Tovarăşe Ceauşescu, v-aţi uitat medicamentele!".

Acest plic a fost introdus într-un alt plic mai mare tot pânzat, adresat comandantului unităţii de la Târ­go­viş­te, col. Kemenici, care era rugat, la primirea corespondenţei, să dea un telefon fie şefului MStM, fie şefului DIA, pentru precizări.

Ofiţerul desemnat pentru această misiune - col. Ştefan Gheorghe -, ştia doar că are de transmis un document strict secret colonelului Kemenici la Târgovişte. Nu cunoştea însă con­ţi­nu­tul plicului. Confirmarea ajungerii la destinaţie urma a fi telefonul comandantului la MStM. Şi, într-adevăr, către ora 1:30 din 25 decembrie, am fost sunat de col. Kemenici, care mă întrebă ce să facă cu plicul. I-am cerut să-l deschidă, iar cel de al doilea plic să-i fie prezentat destinatarului, adică "oaspetelui" pe care îl avea în unitate.

Dovada primirii de către Nicolae Ceauşescu a plicului şi a administrării dozelor de insulină se întemeiază pe două probe certe. Plicul cu restul medicamentelor mi-a fost readus mie de colonelul Ştefan Gheorghe, care l-a recuperat de pe masa la care au stat pe timpul procesului Nicolae şi Elena Ceauşescu. În plic s-au găsit două flacoane consumate şi două seringi folosite. Acelaşi plic apare şi în cadrul filmului cu procesul de la Târgovişte, mai precis în momentul când, pronunţându-se sentinţa, Elena Cea­u­şes­cu, ieşită din fire, azvârle pe masă poşeta şi un plic. Era plicul cu restul de medicamente de care am vorbit.

Mă simt aici îndatorat să corectez memoria generalului (r) Kemenici care, obosit, probabil, de tracasajul anchetelor ce l-au vizat, a dat alte in­ter­pretări cu totul eronate chestiunii transmiterii şi administrării medicamentelor lui Nicolae Ceauşescu. În câteva apariţii televizate, nu ştiu din ce motive, ofiţerul a declarat mai întâi că nu cunoaşte de nici un medicament care să-i fi fost transmis lui Cea­u­şescu, iar cu alt prilej lasă a se înţelege că dumnealui ar fi prevenit o tentativă de eliminare a dictatorului prin intermediul unor substanţe toxice.

Înclin a crede că, în prima decla­ra­ţie, colonelul Kemenici a înţeles greşit întrebarea moderatorului, luând-o drept o acuzaţie la adresa sa, iar cea de a doua declaraţie reprezintă o încercare a sa de a-şi atribui merite inexistente. Era mai simplu şi de mai mult folos cred să se spună aşa cum s-au petrecut faptele.

Un înţelept al sec. al XVIII-lea spu­nea că "adevărul trăieşte aidoma fiinţelor vii, numai în totalitate; dacă îl mutilezi, devine un cadavru", consecinţă pe care domnul Kemenici, în ignoranţa sa, n-a putut-o evita. Reluând firul relatărilor mele, este cred de prisos să mai demonstrez că scopul urmărit prin administrarea medicamentelor a fost îndeplinit.
SARCINA PENTRU STĂNCULESCU
Desigur că, în vâltoarea evenimen­te­lor din decembrie, multe acţiuni s-au produs spontan, fără un plan stabilit dinainte. În ceea ce priveşte judecarea cuplului Ceauşescu, eu cred că această acţiune a început să se contu­reze ca necesară din noaptea de 22 de­cembrie, iar în zilele următoare, 22-24 decembrie, lua deja forma unui plan destul de concret.

Trebuia deci mai întâi să fie menţinuţi soţii Ceauşescu într-o stare de sănătate care să permită judecarea lor şi totodată filmarea procesului, cu scopul de a fi transmis pe posturile de televiziune.

De altă parte, cineva de încredere din Armată, dar şi cu mare autoritate, trebuia să coordoneze tot ceea ce era legat de procesul în sine. A fost de­semnat în acest scop general colonel Stănculescu Victor, cel mai potrivit în acel moment sub toate aspectele: autoritar, organizat, ferm, spontan dar profund în gândire şi curajos, uneori chiar riscant de curajos.

În dimineaţa zilei de 25 decembrie, către orele 8:30, în biroul meu şi-a făcut apariţia însuşi generalul Stăn­cu­lescu, care, într-o vizibilă stare de agitaţie, parcă vorbindu-şi singur, spunea ceva în felul: "... aşa cred ei că eu nu sunt sincer, că aş trăda? Ei bine, am să demonstrez acum cine şi cum sunt". Apoi, parcă trezit dintr-un vis, m-a întrebat cine a fost de la mine, noaptea trecută, la Târgovişte, să-l pun în legătură cu el. I-am spus numele colonelului Ştefan Gheorghe, care, anunţat de ofiţerul de serviciu, s-a şi prezentat după câteva minute. Generalul Stănculescu i-a ordonat să se pregătească şi să fie gata să-l însoţească la Târgovişte într-o misiune importantă.

După aceea m-a rugat să-i trec legăturile telefonice în camera din spatele biroului meu, dar acolo nu aveam sistemul prizelor pentru astfel de transfer, în schimb cablurile erau suficiente pentru telefoanele dorite, care puteau fi aduse la distanţe de peste 10 metri. Din acea încăpere, ge­neralul Stănculescu a organizat întreaga acti­vi­tate pentru desfă­şu­rarea procesului cuplului Cea­u­şes­cu: convocarea persoanelor din completul de judecată şi a celorlalte personalităţi din suita completului, locurile de întâlnire, mij­loa­cele de transport terestre şi ae­ri­e­ne, trasee de deplasare, semnale de re­cu­noaştere pentru CAAT şi aviaţie şi altele.

Nu ştiu dacă toate acestea erau sau nu într-un plan dinainte stabilite. Dar convorbirile generalului Stănculescu, clare, sigure, fără nici o ezitare, de­mon­strau o siguranţă categorică. Uşa dintre biroul meu şi încăperea din care se vorbea fiind deschisă, din cau­za firelor de telefon, am observat şi am auzit totul. Generalul Stănculescu avea în faţă agenda, probabil preve­de­rile unui plan dat de noua conducere a ţării pe care dumnealui trebuia doar să le execute. Fireşte, unele situaţii apărute neaşteptat, pe parcurs, au fost în cele din urmă rezolvate, dar l-au şi făcut, pe bună dreptate, obiectul unor repetate critici postdecembriste.


O NOUĂ IDENTITATE PENTRU GICĂ POPA
În continuare, socotesc util să reţin atenţia şi asupra grijii noii conduceri pentru protejarea vieţii celor implicaţi în procesul lui Ceauseşcu.

Pentru început, s-a încercat ca din filmul televizat să fie eliminate toate cadrele cuprinzând completul de ju­de­cată şi cele cu asistenţă, respectiv cu ge­neralul Stănculescu, Gelu Voican Voi­culescu, Virgil Măgureanu şi alţii, mă­sură de altfel justificată; dar, desi­gur, filmul nu mai era destul de con­vin­gă­tor, născând numeroase semne de întrebare; se putea crede că este vor­ba de un scenariu întruchipând un şir de trucaje. De altă parte, a existat şi ideea că Gică Popa, judecătorul care a pronun­ţat sentinţa de condamnare la moarte a soţilor Cea­u­şes­cu, să fie dat dispărut, scop în care DIA, cu acordul MAE, să-l trimită cu întreaga familie în misiune cu un alt nume într-o ţară înde­păr­ta­tă, pe alt continent. O perioadă de timp, până la lan­sa­rea sa în exterior (n.r. - Mexic), i s-a pre­gătit chiar un apartament la Ho­te­lul Haiducul al Armatei, unde să lo­cu­ias­că.

Eram într-un stadiu de pregătire avansat; un nume nou, un CV nou, un nou loc de muncă etc., urma doar să facem demersurile pentru obţinerea acreditării unde trebuia să meargă.

Sinuciderea ne-a şocat pe toţi cei care pregăteam lansarea lui în exte­rior şi oricât m-am străduit să-i înţeleg motivele, n-am reuşit. Senzaţia mea este că moartea generalului Gică Popa este tot atât de suspectă pe cât a fost cea a ministrului Apărării, gene­ralul colonel Vasile Milea, şi ea ar trebui, în respectul datorat adevărului istoric, să fie clarificată.

În sfârşit, acum, spre finalul pa­gi­ni­lor de faţă, mi-aş îngădui şi un scurt comentariu la adresa unor autori, în ale căror lucrări sau declaraţii, întâm­plător sau nu, se strecoară tot felul de erori în capitolele ce se referă la Armată în revoluţia română. Am citit sau am ascultat multe afirmaţii care nu au nici o legătură cu realităţile trăite de Armată în decembrie. Mi-a fost dat să văd la unele emisiuni tv imagini de-a dreptul penibile, în care cei intervievaţi, cu feţele învăpăiate de alcool, în loc să dea socoteală pentru ce au făcut sau pentru ce n-au făcut, făceau acuzaţii la adresa Armatei.

Pentru a nu lungi comentariul meu, să-mi daţi voie a constata o situaţie de-a dreptul paradoxală. Cei care nu cu mult timp în urmă ţineau în lanţuri presa, radioul şi televizi­u­nea, cei care atunci controlau şi im­pu­neau cenzura tuturor tipăriturilor, astăzi, sunt primii care abuzează de libertatea presei.

Şi pentru că, auzind o minciună, cum spune un vechi proverb, ar echi­va­­la cu fuga după ce ai vazut o crimă, se impune, ca o datorie a fiecăruia, de a lua atitudine critică şi faţă de cei ce fal­sifică realităţile din decembrie 1989. Parafrazându-l pe Voltaire, le-am putea spune: "Domnilor, vă dezaprobăm cu toată energia spusele, dar fiţi fară grijă, vă vom apăra până la moarte dreptul vostru de a le rosti".

Încheind amintirile mele despre zilele Revoluţiei Române din decembrie 1989, îmi exprim convingerea că Armata s-a dovedit şi de aceasta dată, la trecerea acestui prag istoric, instituţia ale cărei interese au fost şi au rămas fundamental legate de interesele ţării, de viitorul poporului ro­mân. Ea se manifestă şi astăzi ca fiind cea mai activă instituţie a naţiunii pentru grăbirea proceselor de integrare a Romaniei în familia de­mo­cra­ţi­ilor occidentale.
Ştefan Dinu,viceamiral (r)