x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tinerelor vlăstare ale patriei – dragostea şi grija întreguluI popor

0
Autor: Costin Anghel Carmen Dobre 01 Iun 2009 - 00:00
Tinerelor vlăstare ale patriei – dragostea şi grija întreguluI popor


O vizită de protocol însemna o adevărată provocare. O furtună. Dacă ieşea bine, toată lumea aştepta să primească laude. Dacă ieşea prost, toţi fugeau de responsabilitate. Când vorbim despre vizitele de protocol la nivel de grădiniţă... lucrurile sunt şi mai complicate.



CONTRACTE OBŢINUTE PE ZÂMBETE
APACA. Una dintre cele mai mari fabrici de confecţii din România. APACA. Grădiniţă de protocol. În 1989 şi nu numai, la grădiniţa fabricii APACA, şoimii patriei învăţau ore în şir dansuri, poezii, lecţii despre comunism. Deh, erau copiii de protocol.

La manifestaţii ori cu ocazia vizitelor unor înalţi oaspeţi din afara ţării, preşcolarii de la grădiniţa fa­bricii de confecţii erau de multe ori în centrul atenţiei. Pentru acest lucru se muncea însă enorm! Educatoarea Geta Stanciu îşi aminteşte de acele vremuri şi povesteşte despre felul în care se educau copiii din grădiniţa APACA - unitate în care erau înscrişi doar copiii muncitorilor din fabrică, şi despre ce însemna să participi la acţiuni "de maximă importanţă":

"Ca întotdeauna, trebuia educat limbajul: învăţau o poezie, ascultau poveşti, le reproduceam şi eu, apoi... memorau poezia şi povestea, poveşti cu început dat, poveşti după imagini - toate pentru a le dezvolta vorbirea. Erau şi poveşti clasice, dar şi poveşti cu muncitorul din fabrică, cu sondorul. Mai erau şi exerciţiile matematice, figurile geometrice, operaţii de scădere şi adunare... Trebuia să punem accent pe cultul perso­nalităţii: cine era cel mai bun, cine era ca un soare pentru ţara noastră? Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Mama noastră, Elena Ceauşescu ş.a.m.d. Erau texte tipărite din culegeri pe care le mai avem şi acum. Nu sunt de aruncat. Cultul personalităţii îl dezvoltam prin diferite activităţi. Memorizări, povestiri, cărţi cu povestiri istorice în care se vorbea despre comunişti, cum au făcut, cum au luptat...".

Educatoarea Cornelia Mihăilescu îşi aminteşte inclusiv de sancţiunile şi criticile pe care le puteau încasa, dacă acei aproximativ 500 de şoimi nu ştiau cine sunt soţii Ceauşescu. "Se aplicau şi sancţiuni în cazul în care copiii de 3 ani nu ştiau funcţiile Tovară­şu­lui. Şi astăzi le facem educaţie patriotică, nu din obligaţie, ci pentru că totuşi copiii trebuie să ştie numele ţă­rii, stema, drapelul, principalele săr­bă­tori. În clasă aveam un perete pe care trebuia să fie numai portretul tovarăşului, al Elenei Ceauşescu, stea­gurile, stema ţării. Erau unele lecţii frumoase. Dar erau şi unele absurde. Am participat la lecţii, la alte gră­diniţe, şi se vorbea acolo doar de tovăraşul Nicolae Ceauşescu. Lecţiile erau însoţite de foarte multe imagini din vizitele lui de lucru şi efectiv toate aceste lucruri erau memorate de copii mecanic. Nu-i ajuta pe copii cu absolut nimic."
CEA MAI ISTOVITOARE EXPERIENŢĂ
Când se repeta, se repeta din greu. Odată, 80 de copii de la  APACA au repetat două luni pentru Pluguşor, spun educatoarele. "Se făceau re­petiţiile prin Sectorul 4, la Casa de Cul­tură Turturele. Erau copii aduşi din tot Bucureştiul, dar şi din ţară. Era un grup de copii din Maramureş care-i cântau, îi dansau... îi luau în horă... Era şi un număr de balet, unul de dans... Noi aveam un dans cu steguleţe. Erau două grupuri de copii. Cum stătea tot Comitetul Central în mijloc, erau două grupuri de copii - 40 şi 40 în stânga şi în dreapta lor - care dansau. Noi trebuia să le dăm semnalul când să meargă, să se uite la noi, să ştie mişcările dansului... Era foarte stresant", povesteşte dna Stanciu.

La repetiţii se pleca de la grădiniţă dimineaţa, după ce mâncau. Li se dădeau de la grădiniţă biscuiţi şi bidoanele acelea mari de lapte, unul cu lapte, unul cu ceai fierbinte. La ora 10:00 li se dădeau ceea ce activiştii considerau "energizante". O sticlă de Pepsi ori banană sau poate o portocală... "Şi asta vorbeau în autocar până să ajungem acolo, ce ne dau astăzi. Veneau la prânz, mâncau, dormeau. Erau rupţi de oboseală. Frig... Se trezeau şi-i duceam iar acolo. După ce că era frig, repetiţiile se făceau afară! Veneau tot felul de controale, de la pionieri ... Se muncea acolo...

În ziua când ne-am dus la Pluguşor, în faţa CC-ului era un frig, un ger! Pojghiţă de gheaţă pe jos. Şi copiii trebuiau să fie îmbrăcaţi în costume de şoimi. Cu dres de bumbac. Era atât de frig, încât îţi tăia respiraţia! S-a întâmplat ca o fetiţă de la mine de la grupă, al cărui tată era securist, nu voia să mai meargă. Eu nu mai merg, nu mai pot de frig. Era fetiţa cu la­crimi în ochi. Trebuia să meargă, rămânea locul gol în dispozitiv. A venit până şi tatăl ei, care era acolo în dispozitiv, s-o convingă, a văzut că tot discutam cu ea. Am reuşit cu chiu, cu vai, s-o conving. Avea trei perechi de dresuri pe ea. Îmi spunea că i-au îngheţat picioarele de frig, cred că şi lacrimile. Fetele erau în fustiţe, costumele erau din supraelastic...

Eu eram cu o salopetă pe mine, cu cască de miner. Nu era voie în pantaloni. Doar fustă, dres subţire, o cizmă... Toate eram îmbrăcate aşa, în salopete. Asta a fost cea mai istovitoare experienţă. Folosea la ceva? Ei cred că se simţeau foarte bine. Nouă nu ne folosea la nimic. Noi eram totuşi din Bucureşti, dormeam în frig, dar dormeam acasă. Dar veneau oameni din ţară, din toată ţara. Stăteau acolo la repetiţii în frig şi apoi dormeau prin internate, prin licee. Frig, mizerie... numai bine nu era. Erai cineva însă dacă mergeai la Plu­guşor", îşi aminteşte educatoarea.
O VIZITĂ DE GRAD 0
Raisa Gorbaciova în vizită! Cu tova­ră­şa Elena Ceauşescu! Alertă de grad 0! O aşa vizită importantă... se lăsa cu un program şi un protocol foarte greu de realizat. Dna Stanciu povesteşte: "Veneau delegaţii să cumpere din fabrică. Vedeau pre­zentări de modă, se prezenta moda inclusiv şi la noi pe hol, în grădiniţă! Prezentau moda ma­ne­chinele, care se schimbau în cele două dormitoare de aici, de pe hol. Dar şi copiii noştri, cei mai frumoşi! Ieşeau manechinele şi luau şi câte un copil de mână.

Când a venit doamna Gorbaciova, s-a dus un pic în fabrică şi apoi a venit la noi în grădiniţă, să i se prezinte un program artistic. I s-a dansat, s-a cântat... s-a prezentat moda, şi manechine mari, şi mici".

Cornelia Mihăilescu îşi aduce aminte şi acum de problemele avute după această vizită. "Aveam două cântece pe care trebuia să le cânte copiii, unul românesc şi unul rusesc. Trebuia să începem cu cel rusesc şi apoi cu cel românesc. Doamna directoare mi-a spus că la momentul oportun îmi face ea semn, să-mi spună cu ce cântec intru. Stabilisem că pentru cel rusesc ridică un deget, iar două degete pentru cel românesc. Ei i s-a spus exact pe dos faţă de cum trebuia şi am intrat cu cântecul românesc şi apoi cu cel rusesc. Ce mi-a păţit pielea pe urmă...

A ieşit mare nebunie, trebuia să intrăm de fapt cu cel rusesc. Nu am vrut să spun că doamna directoare a greşit, nu aveam de ce s-o bag şi pe dânsa la apă. S-a cântat şi apoi s-a dansat. Copiii noştri dansau superb, pentru că fiind grădiniţă cu program săptămânal aveam timp dimineaţa şi după masă să exersăm cu ei. Aveam fete excepţionale şi aveam şi o inspectoare care de profesie era profesor de educaţie fizică şi venise şi ea şi făcuse tot felul de exerciţii, de ştiau fetele dansurile la perfecţie! Atunci au dansat fără greşeală! Un vis de copii!"

Reacţia Raisei Gorbaciov a fost una pozitivă. A dorit să-i răsplătească pe micii pui de om. "S-a bucurat foarte tare doamna Gorbaciova. Noi eram după un stâlp şi priveam în jos, nu aveam voie să o privim pe dânsa şi pe Tovarăşă, nici măcar cu coada o­chiului. Dar am privit, pe furiş, şi am reuşit să vedem doar gleznele. O căprioară, Gorbaciova, şi doi butuci, Elena Ceau­şescu. Gorbaciova a făcut un semn şi a venit un individ, un rusnac de-al lor, cu două cutii mari de ciocolată. Noi, înnebunite să nu sară copiii, nu ştiam ce să facem. Deşi co­piii erau foarte bine educaţi. Le-a zis să vină să ia. Copiii s-au uitat în ochii noştri, să ştie dacă pot merge să ia. I-am trimis să ia, dar pe rând, nu bu­luc. Şi s-au dus. Mai întâi dan­satorii, apoi corul, apoi baletul... aveam tot felul de grupuri pe atunci. Luau co­piii doar câte o cioco­lă­ţică. Gorbaciova a mai zis ceva în rusă şi traducătorul le spunea co­piilor: Mai luaţi, mai este, mai luaţi! Într-adevăr, ne uitam cum luau toţi copiii şi ciocolatele păreau că nu se mai termină! Erau foarte finuţe şi subţiri. Era un vis! Se aude o voce, cu un timbru... «Mă, dar voi v-aţi spălat pe mâini», Elena", reme­mo­rea­ză educatoarea. Se pare că Tova­ră­şa avea un talent aparte în comunicarea cu micii şoimi.

Tot doamna Mihăilescu îşi amin­­teşte de talentul teatral al Elenei. "Protocolul de intrare de pe Aripa Mare, unde se duceau de obicei să viziteze, era cam aşa: într-o clasă pictau, în alta desenau, într-un dormitor erau la somn, într-o clasă se jucau, alţii pre­zentau program artistic. Se mirau, de ce aşa de multe paturi şi copii aşa de puţini! Nu erau copii puţini, dar erau la prezentare. Se împărţeau co­piii în felul acesta, ca oaspeţii să poată vedea toate aspectele. Elena Ceau­şescu mai ales, cât mergea aparatul, era numai miere: «Vaaai, ce frumos desenezi...». Cum se oprea aparatul, trecea mai departe. «Tova­răşa, ia uitaţi ce frumos am desenat eu!», «Bine, bine» (plicti­sită). Când se repornea aparatul, iar se apleca şi zâmbea. Veneau jumătate de oră, cinci minute... Nu trebuia să vadă copii mici, care poate plângeau, se mai scăpau pe ei, vedeau doar copiii mari, şoimi ai patriei, care recitau, cântau despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu sau stea­gul ţării..."
Citeşte mai multe despre:   special,   două,   copii,   copiii,   ceausescu,   frig

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de