Ţiriac – Naşul

Ion Ţiriac este cel mai puţin iubit în tenisul internaţional. Un tip în­spăi­mân­tător! Pe un ring de catch sau într-un western ar deţine rolul Răului. Statura impozantă (1,82 m, 90 kg), cu mustaţă groasă pleoştită, cu o claie de păr ondulat, picioarele arcuite şi ochii strălucind accen­tuează aerul lui de urs din Carpaţi.

Un urs de care toată lumea se teme, şi lui îi place să cultive această imagine. Niciodată un surâs. Totdeauna sumbru şi grăbit. Adesea, la limita dintre corectitudine şi provocare. Ca ju­că­tor, între 1962 şi 1972, a jucat de mai mult de o sută de ori în Cupa Davis pentru România. Poate acestea sunt urmele asprului său trecut de ho­cheist… Aşa cum a fost adesea prizonier pe gheaţă, a fost şi pe terenul de tenis. Precum a fost în acea finală a Cupei între România şi SUA, la Bucureşti, la 5 octombrie 1982, când România a fost înfrântă şi despre care un mare comentator inter­na­­ţional, Chris­tian Quidet, a scris ceva mai târziu: "O finală de răufăcători, de sce­le­raţi; o corrida, un război sfânt, o mo­bilizare generală a 20 de mi­lioane de români"…

Devenit antrenor, apoi manager după retragerea sa din 1973, Ţiriac nu a putut niciodată să se supună regulilor şi a fost totdeauna puţin marginal. Cu Năstase la început, cu Vilas apoi. El însuşi mărturiseşte: "Da, vorbesc prin gesturi, din tribună, cu protejatul meu. Un limbaj secret, pentru ca el să adopte cea mai bună tactică pe teren".

Un guru
Această sfătuire ("coaching", în limbaj profesional) este interzisă de co­dul de conduită al tenisului profesio­nist, dar lui Ţiriac nu-i pasă. A fă­cut-o şi cu Laconte, o face şi cu Becker…

Germanul este ultima des­co­pe­rire a celui care a fost poreclit "gu­ru", în asemenea măsură are in­tu­i­ţia aproape vrăjitorească de a des­coperi talentul. Boris nu avea încă 18 ani când Ţiriac l-a luat cu contract. Şi un fel de relaţie de la tată la fiu s-a stabilit între ei. Pentru Becker, ma­nagerul lui a devenit un soi de "deus ex machina".

O maşină de bani de fapt, căci toate contractele, foarte "suculente" (cu Puma, Philips, apoi cu Seiko, Coca-Cola, Polaroid, Ford, Diadora, Fila, Bild Zeitung, Deutsche Bank), au fost discutate de durul român pe baza unui milion de dolari.

Cu preţurile câştigate în turnee (10 milioane de franci în 1988!), cu onorariile pentru demonstraţii (500 de mii de franci una!), Boris Becker, la cei 21 de ani împliniţi la 22 noiembrie, este un om foarte bogat. Managerul său îl poate socoti un "golden boy". Proteja­tul ştie ce îi datorează "patronului" său; el nu-l urmează orbeşte, aşa cum a făcut-o cândva Guilermo Vilas, ci îi este foarte recunoscător. Când, la 9 mai 1988, Iona a împlinit 48 de ani, Boris i-a dăruit un ceas de aur de aproape 200.000 de franci. Marea forţă a lui Ţiriac, în afara celor şase limbi pe care le vorbeşte curent (româna, italiana, franceza, spaniola, engleza, germana), este importanţa pe care o acordă patronajului marilor societăţi, "sponsorilor". El a înţeles rapid că, fără ei, sportul profesionist de azi nu ar fi ceea ce este. Strategia lui este fondată pe respectarea "naşului".

"În afaceri, metoda mea constă în a găsi partenerul just şi în a-i oferi ceva pentru banii lui. Am avut totdeauna relaţii foarte bune cu cei care lucrează cu mine, nici unul nu a avut de ce să se plângă. Sunt uneori brutal, nediplomat, spun lucrurilor aşa cum sunt, crud, şi nu am totdeauna o imagine bună şi nici o asemenea presă! Dar important este că cei care tratează cu mine nu regretă. Ştiu unde merg!" Pentru Federaţia Germană, de pildă: i-a încredinţat lui Ţiriac cea mai mare parte a organizărilor ei în RFG şi a ieşit cu mai mult de 10 milioane de mărci în doi ani. Pentru ea, busines­sman-ul român a făcut chiar un gest, ceea ce este rar: "În contractul cu ea, nu iau decât 20 de procente de comision. Este singurul caz în care nu am luat 25%-30%, ca de obicei".

Cel care pariază
Se înţelege deci cu uşurinţă că, atunci când Ţiriac vorbeşte despre afacerile lui, despre cele trei birouri ale sale (Monte Carlo, Amsterdam, New York) în care foloseşte 12 persoane, despre Boris Becker, poate afirma fără ipocrizie: "Trăim cu toţii foarte bine. Recunosc că tenisul a făcut din mine un om bogat". Şi se dedică plăcerilor lui din copilărie: maşini frumoase. "Am în garaj 15, dintre cele mai frumoase din lume: un Porche 959, Ferrari F40, Festarossa,  Bentley…"

Micii lui ochi negri se aprind când vorbeşte despre maşinile sale. Dar revine rapid la ideile principale. În filozofia foarte personală şi la credoul său bine ancorat: "Mai multe agenţii mondiale de publicitate care se gândesc să creeze un departament de sponsori mi-au oferit să-mi preia afacerea pentru o sumă mare. Am refuzat, pentru că îmi iubesc mult munca. Fac ce vreau! Totdeauna am făcut ceea ce mi-a plăcut. În ciuda cri­ticilor. În Germania, de exemplu, ţară foarte economicoasă, nu mi-au fost la început urmate ide­i­le care constituiau în a recâştiga în­târzierea în pri­vinţa patronării spor­tului. Acum, toată lumea se referă la or­ganizările mele pentru Cupa Davis şi mâine se va copia ceea ce fac azi. Acelaşi scenariu cu Boris Becker. Am vrut să dau o imagine a lui cu ur­cuşuri şi cobo­râşuri, dar să nu i se poată niciodată răni personalitatea. Ea trebuie, dimpotrivă, cultivată. Chiar dacă uneori vorbeşte prea tare, chiar dacă face gesturi teatrale, chiar dacă comite erori pe care le plăteşte mai târziu. El este aşa, natural, spontan, şi aşa va ră­mâ­ne. Esenţialul este că joacă bine tenis, că oferă un spectacol, că-şi face bine treaba ca superreprezentant al unor fi­nanţatori. Singura problemă este de a împiedi­ca să se risipească. Şi, când i se va so­li­difica baza, va deveni nu­mă­rul unu mondial. Sunt sigur de asta".
Pariurile (Ţiriac le adoră!) sunt des­chise.
Lumea (Israel)
Articol primit prin bunăvoinţa doamnei Ditza Goshen, coordonatoarea Centrului de  Studii şi Cercetare a Istoriei  Evreilor din România de la Universitatea Ebraică din Ierusalim