x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Triumfă şcoala, în defavoarea dragostei

Triumfă şcoala, în defavoarea dragostei

de Roxana Ioana Ancuta    |    19 Sep 2009   •   00:00
Triumfă şcoala, în defavoarea dragostei
Sursa foto: Alexandra Sandu/

Un film despre vedete, cu vedete ale filmului românesc: "Un studio în căutarea unei vedete" (multe vedete pe metru pătrat).
1989. Nicolae Corjos, regizor. Paradoxal, deşi cu o distribuţie remarcabilă - Mitică Popescu, Emil Hossu, Dan Puric, Mihai Mălai­mare, Sebastian Papaiani, Dan Condurache, Magda Catone, Vasile Mu­raru, filmul nu a avut un răsunet deosebit, însă cel puţin pentru actriţa care a obţinut atunci rolul principal - Mihaela Teleoacă (acum actriţă a Teatrului de Comedie), această producţie a fost unul dintre cele mai importante momente ale vieţii sale.

Visa să devină star de cinema, ca mulţi alţi tineri, se pregătea pentru ad­mi­te­rea la teatru şi a fost aproape să-şi vadă visul cu ochii în momentul în care a obţinut rolul principal într-un film semnat de un important regizor: Nicolae Corjos (mai târziu, teatrul avea să devină pionul principal pe tabla de şah din viaţa actriţei)

"Nu mi-a propus nimeni să joc în acest film. Am văzut un articol într-un ziar, care anunţa o probă. Am fost să dau proba, la Buftea, am dat-o, am fost chemată încă o dată şi, până la urmă, am fost aleasă dintre nenu­mă­ratele candidate actriţe studente şi persoane ne­cu­noscute". Un singur amendament a existat. Celebrul (deja) domn Dulea, care tăia şi spân­zura în ceea ce priveşte cinema­to­grafia de atunci, i-a impus tinerei actriţe să-şi schimbe numele de fa­milie.

"Spunea că Teleoacă nu este un nume de afiş şi că musai trebuie schimbat în Telea. Ceea ce am şi făcut, pentru că aşa apare pe genericul filmului. Tata a fost puţin supărat, trebuie să recunosc, dar mai apoi i-a trecut, având în vedere faptul că fiica lui obţinuse primul rol principal din viaţa sa".

"Nu ştiam ce înseamnă să fii o vedetă, dar am fost tratată ca o vedetă: aveam cabina mea, oamenii roiau în jurul meu, de mine aveau cea mai mare grijă să nu mi se întâmple ceva, să fiu bine îmbrăcată, să fiu mereu bine dispusă la cadru. Am fost o răsfăţată din acest punct de vedere.

Chiar a fost o experienţă plăcută. Acolo mi-am cunoscut şi soţul - era coregraf, însă povestea de dragoste dintre noi nu a durat mult, pentru că, din nefericire, el ne-a părăsit prea curând...".

Filmările pentru "Un studio în căutarea unei vedete" s-au realizat la Buftea, în decorurile celorlalte filme, "pentru că aşa cum este şi subiectul filmului, el acoperă lumea din studioul Buftea, de la acea vreme, cu scene de la filmări, cu cadre în care sunt arătate decorurile şi ce se află în spatele lor. Deci lumea de culise a studioului".  

"Un studio în căutarea unei vedete" s-ar fi putut numi, scria Alice Mănoiu în Cinema (1989) "Cenuşăreasa şi cei şapte cascadori". Pentru că existau şapte fraţi în acest film, "fraţii Coacăză", cascadori, care roiau în jurul Cenuşăresei moderne, aspirantă la statutul de star de cinema, dar care se decide, până la urmă, să se ocupe serios de şcoală, luând lecţii de analiză matematică.

"În film, trăiam alături la cei şapte fraţi ai mei, adoptivi, la Buftea. Alături de ei realizam cascadele din filmele care se turnau pe vremea aceea. Apare şi o poveste de dragoste, dar, până la urmă, triumfă învăţătura. Eu intru la facultate şi rămân alături de fraţii mei. Aşadar, în '89, poveştile de dragoste se opreau la un moment dat. Întâietate aveau învăţătura, munca...

Pentru mine, acest film a fost o bucurie. Am învăţat să călăresc - două săptămâni am urmat cursuri de echitaţie - îmi îngrijeam cu drag calul - Doru - pe care-l aveam în fiecare zi la filmare. Aveam lângă mine, la filmări, actori  cu care probabil în viaţa mea de actriţă de teatru nu o să ajung să dau replica în nici un spectacol. Şi totuşi i-am avut într-un film.

Premiera filmului (18.09.1989) a fost oarecum în umbră - la Cinema «Studio», dacă nu mă înşel. Nu-mi explic de ce a avut aşa o viaţă scurtă filmul... Nu a beneficiat de atenţie prea mare, dar pentru mine şi pentru familia mea a fost un moment. Gândindu-mă de ce nu a avut răsunet după aceea, am dat vina, la început, pe faptul că se uzita des termenul de tovarăşă, care nu mai avea nici o legătură cu epoca actuală, fiind desuet. Se făcea referire la muncă, la tineretul din ziua de azi, care ar trebui să fie într-un fel sau altul... Era un film, cred eu, prea didactic şi prea educativ. Deşi multe se făceau, atunci, în acest registru. Dar poate că nici eu n-am fost destul de bună. Nu l-aş numi un film de artă, dar pentru mine a însemnat foarte mult. A fost primul meu moment de glorie.

Primul atestat că, totuşi, aş face ceva în această meserie. A contat enorm chiar şi faptul că am luat proba fără să fiu un nume cunoscut, fără să am pile... Pe vremea aceea, multe dintre rolurile principale erau date pentru că trebuia să fie date cuiva. De multe ori m-am gândit, după ce am jucat în film, ce se va întâmpla cu mine, având în vedere faptul că începusem cariera cu un rol principal. Dar asta n-a atârnat în nici un fel la intrarea la facultate, unde am dat de trei ori (la Teatru) până să intru".


CÂTE CEVA DESPRE DISTRIBUŢIE...
Dorina Lazăr, şi ea prezentă pe afişul filmului, a jucat rolul garderobierei, tovarăşa Filofteia, căreia toţi îi spuneau Fiffy, Valentin Uritescu era portarul, Mihai Mereuţă - un maşinist sfătos, Mircea Popescu - un regizor coleric, Emil Hossu era, la rândul său, tot regizor, dar unul calm, secondat de un asistent care pune beţe în roate scenariului prea idilic, personaj interpretat de Dan Puric, Mihai Mălaimare avea rolul unui scena­rist în criză de inspiraţie, Florin Piersic Jr, un matematician sfios, îndrăgostit de eroina filmului, Dan Condurache caricaturiza capriciile unei vedete închipuite, Sebastian Papaiani şi Cezara Dafinescu primiseră rolurile unor actori cu spirit critic, "cu toţii în banca a doua a epicii, dar în prim planul atenţiei spectatorului.

Acţiunea e presărată cu două-trei melodii sentimentale semnate Ionel Tudor şi cu două-trei mişcări coregrafice (cam oarecare), dar nu devine un muzical adevărat. Poate că dacă ar fi mers mai energic, cu distribuţia de care dispunea, pe latura lui comic-bufă - reuşită - din ultima parte, Un studio şi-ar fi acordat mai multe şanse", notează tot Alice Mănoiu în Cinema.

×
Subiecte în articol: special