Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dimineţa aceea de august am plecat cu toţii la Yurmala, pe malul Balticii. Ploua mocăneşte, căpos, fără speranţă. Era cam frig. Din când în când, eu am un fel aproape tiranic de a-mi impune voinţa. Oamenii voiau să-şi rezolve cumpărăturile. Îşi deşertaseră bună parte din marfă în lifturile kievene riganeze, aveau ruble. Acum trebuiau să facă treaba inversă: aprovizionarea sovietică pentru piaţa internă.
În acel an, cumpărăturile de tip erau: canistrele de benzină, aurul, baloanele şi, mai rar, mai dosit şi pentru feţe simandicoase, drujbele. În genere, excursiile aveau metabolismul lor: partea I, se vinde marfa autohtonă, partea a II-a, se achiziţionează marfă de la celălalt, partea a III-a, se caută strategii de dosire. Îmi amintesc revelaţiile mele despre lungul drum al pieţei către piaţă în Hotelul Cosmos din Moscova. Abia atunci, în ziua plecării spre casă, am realizat proporţiile fabuloase ale acestui comerţ înfloritor.
Holul Hotelului Cosmos era de un lux care te cam lăsa fără grai: un lux modern, suplu, nimic greoi, nimic ţarist sau stalinist. Un spaţiu larg şi generos cum numai la americani şi la ruşi am văzut, în megaţările acelea care, la acea oră, erau încă ambele supraputeri. E drept, una cam pe moarte, deşi, pe bune, nu-ţi dădeai prea bine seama, fiindcă locuitorii erau neaşteptat de veseli faţă de aplaudatorii lui Ceauşescu. Ei bine, în holul Hotelului Cosmos, seara era plin de lume. Până şi şeicii arabi, băieţii cu petro-dolarii la teşcherea, îşi scoteau cele patru neveste la preumblare şi le fâţâiau de colo-colo să le vadă lumea calitatea diamantelor cu care erau tivite vălurile de pe faţă.
La noi în grup se dăduse plecarea. În sfârşit, toate achiziţiile celor zece zile de orgasm comercial au trebuit să devină publice. Lângă canapelele îngropate din hol, alături de mesele transparente şi în lumina strălucitoare a cristalelor geometrice, râdeau, ca să zic aşa, printre şeici şi Şeherade, zeci de canistre argintii. De 5 sau de 20 de litri, după câte perechi de adidaşi avusese întreprinzătorul român. În afară de gândul ruşinii copleşitoare, şi el pe acolo prin capul meu, chiar mă întrebam ce reţea de pile la Peco le-o trebui viitorilor cumpărători ca să poată să meargă în duminica cu soţ sau fără la rubedeniile mai mitocane şi mai fără CAER.
Şi eu îmi fâţâiam în urechi propria achiziţie. Cercerii cu perluţe, cumpăraţi la Riga, după nebunia de la Yurmala. Căci era curată nebunie. Am blocat întregul grup pe malul mării, am ajuns într-un minut în costum de baie şi am înotat lung, în apa aceea ca sângele închegat. Pe mal, colegii mei serioşi şi elevii mei ascultători răcneau cuvinte grele. Cred că Liviu nu a mai suportat să audă atâtea sudălmi la adresa dirigăi lui. M-am trezit cu el în mare, râzând cu gura până la urechi:
- Acum măcar ne înjură pe amândoi!
Starea conspirativă cred că a început să se ţeasă chiar atunci. Eram la aproape un kilometru de ceilalţi, nu-i auzeam, îi vedeam doar gesticulând, tremurând în ploaie. Când nu mai aveam chef de imaginea acelei lumi castratoare, ne întorceam spre orizont, cu faţa la indefinit şi cred că, într-un fel, ne venea mai degrabă să o luăm înainte decât să ne întoarcem.
La întoarcere, în afara mamei lui Liviu, nu mai vorbea nimeni cu noi. Dezaprobare prin tăcere. Eram ca şi izolaţi, deşi, cu coada ochiului, nu era aproape nici unul care să nu ne privească.
La Riga, în faţa hotelului începuse o largă foială de oameni. Eu nu înţelegeam ruseşte şi nu pricepeam nimic. Am auzit-o doar pe Tovarăşa T. spunând tuturor:
- Intraţi înăuntru, luăm masa şi stăm liniştiţi, fiecare în camera lui. Dacă cineva are intenţia să plece, o face pe răspunderea lui. Eu nu garantez pentru consecinţele din ţară.
Ce naiba s-a întâmpla? M-am uitat spre Liviu. În cinci minute eram amândoi deja pe strada de vizavi. Tot nu înţelegeam nimic, decât că oamenii răsăreau tot mai mulţi, de peste tot, ca şi când întreaga populaţie şi-ar fi dat întâlnire acolo, în faţa hotelului. Doar pe feţele lor citeam ceva extrem de straniu, ceva ce eu una nu mai văzusem în mulţimi: un aer comun de mândrie, un fel de triumf cu premeditare. În mintea mea, adunările uriaşe se făceau la porunca sectorului sau municipiului de partid, lumea zăcea în silă într-o rână, strâmbându-se a lehamite când trecea câte un tovarăş agitator:
- Hai, măi tovarăşi, strigaţi, măi, că ştiţi lozinca: "Stima noastră şi mândria! Ceauşescu, România!".
- Scularea de pe iarbă, că vă ia mama dracului! În picioare! Unde-i secretarul de partid al întreprinderii? Dau cu el la munca de jos, de nu se mai vede. Şi mătăluţă, tovarăşico, ce stai ca o vacă la păşune? Nu v-am zis, dom'le, să nu mai veniţi cu plase la miting? Hai, măi tovarăşi, hai acu' cu toţii, că îl văd pe tovarăşu Croitoru îndreptându-se spre noi: "Stima noastră...".
Cam asta era experienţa mea în adunături mari de oameni, aşa că, pentru început, i-am privit doar cu o oarecare contrariere: ce e cu aerul ăla pe mutra lor? Parcă Gorbi nu-i punea pe ai lui să-i tragă Te Deum în public.
Am intrat pe o străduţă lăturalnică, la un magazin de bijuterii. Acolo am găsit cerceii mei cu un beţişor auriu de care atârnă o perlă. Liviu era pe lângă mine, vorbind încă puţin, încă intimidat că se fâţâie peste tot soiul de interdicţii cu diriga lui. Cred că în acele minute mai era un copil, un copil în care parcă se cocea un tânăr. Nu bănuiam nici unul că, în câteva minute, crisalida se va sparge şi protectoratul va căpăta, cu o viteză astronomică, dimensiunile parteneriatului şi ale comuniunii.
Ne-am întors de la magazin. Eu mai păstram ceva din atitudinea sfătos-profesorală, vorbindu-i copilului de lângă mine despre stilul gotic al clădirilor riganeze.
Pe strada noastră, acea mare de oameni nu mai era o mulţime fără sens. Ea devenise un lanţ uman, nesfârşit, ca Baltica acelei dimineţi. Un milion de oameni se ţineau de mână, aveau privirile ferme în care surâdea demnitatea. Câte doi pumni îmbrăţişaţi strângeau băţul unui banner pe care scria în rusă şi engleză: "Lituania este a lituanienilor!", "Letonia e a letonilor!", "No more Soviet Union!".
Şi cântau, cântau ceva neinteligibil pentru noi. După cum suna, era un cântec de libertate, un cântec de lebădă, un rămas-bun supunerii, un rămas-bun fricii. Nu ştiu care dintre noi l-a tras de mână pe celălalt. Am intrat în lanţ. Cântam fără cuvinte melodia lor. Cântam cu aşa o bucurie fără margini. Poate era singura oară, în viaţa mea cel puţin, când îmi era dat să strig cu glas tare, alături de semeni, dorinţa de libertate. Atâta doar că, în mod sigur, în clipa aceea eu îmi doream să ne invadeze Gorbaciov, să ne ia satana locală de pe cap.
Riga îl arunca pe Gorbi. Eu mi-l doream. Era diferenţa ucigătoare între cei cinci ani de când ei dăduseră drumul la robinetul cu libertate, iar la noi laţul se strânsese că nu mai puteam respira. Acea nerăsuflare venea din afară, din frica de a deschide orice să nu auzi glasul gângav al dictatorului nostru cel de toate zilele, din umilinţa multiplicării dependenţelor (creşterea exponenţială a lui "oare se mai dă?"). Oamenii aceia nu mai aşteptau să li se dea. Cereau. Iată o experienţă pe are eu nu apucasem să o trăiesc. Cinstit, eram aşa de fericită în clipele acelea, mă simţeam pentru prima oară un om, nu un gândac moral.
Ştiam că e o fericire de împrumut, o demnitate de import, un parfum trecător de libertate, ca şi când ţi-e dat să iubeşti o dată-n viaţă, un ceas, şi în acel ceas trebuie să-ţi laşi toată fiinţa, celulă cu celulă, în voia acelei iubiri unicat. Straniu. Eu îl iubeam pe Gorbi, şi oamenii aceia pe care îi simţeam în palma strânsă a vecinului meu din dreapta îl respingeau, îl alungau pe faţă. Nu ştiu ce simţea Liviu, nu l-am întrebat niciodată. Mi-era şi greu. Palma strânsă a vecinului din stânga nu o trăiam diferită de a mea, nici măcar nu băgam de seamă că e a altuia. Poate atunci s-au abolit toate graniţele: de status, de vârstă, de rol. Am devenit, pur şi simplu, doi oameni sau doi copii care se joacă de-a libertatea în curtea altora. Că în a lor, tata şi mama nu le dau voie să strige decât "Stima noastră şi mândria!".
Era clar că nici KGB-ul, nici alţi "băieţi veseli" nu aveau nici un mandat să-i oprească. Ziariştii locali, cei moscoviţi, başca BBC-ul erau frumuşel de faţă şi filmau netulburaţi. Iar ei ştiau, oamenii din lanţ, vreau să zic, ştiau că nimeni nu-i mai trimite în nici o taiga, în nici o Siberie. Că sunt, ca să zic aşa, din ce în ce mai de capul lor.
Când s-a terminat, am plecat spre hotel. Era, de altfel, chiar peste drum.
În hol, tovarăşa T. era lividă:
- Treceţi imediat fiecare în camera lui! Cum îndrăzneşti, măi femeie, să te amesteci în treburile interne ale Uniunii Sovietice? Şi cum îţi permiţi să târăşti un copil minor după tine? Să nu scoateţi o vorbă! Nici unul. Lămurim noi asta la Bucureşti!
Atunci, Liviu m-a prins de mână. Devenise un tânăr pe cât de ferm, pe atât de impertinent:
- A fost hotărârea fiecăruia să mergem acolo. Nimeni nu mă putea opri. Numai eu răspund de asta. Ea nu are nici o vină. Şi nu mergem în nici o cameră. Mergem unde vrem noi.
Şi am mers, dar asta e altă poveste.
Mihaela Miroiu
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 90-95
Citește pe Antena3.ro
