x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţuţea şi grupul de disidenţă

0
Autor: Carmen Dragomir 23 Ian 2009 - 00:00

A fost o perioadă când era un risc asumat să spui că îl cunoşti pe Petre Ţuţea. Să îi mai faci şi vizite era unul dintre lucrurile care atrăgea după sine interogatorii şi avertismente. În luna ianuarie a anului 1989, Securitatea demara o anchetă care impu­nea aducerea la sediu a "elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv".



Mai mulţi dintre cei care îl frec­ven­tau au fost ţinuţi zile în şir prin birourile sumbre ale "păzitorilor sistemului". Scriitorul şi profesorul Ion Coja, unul dintre apropiaţii lui "Nea Petrache", a scăpat după un memoriu adresat ministrului de Interne.

Ion Coja îşi aminteşte: "Pe la înce­putul lui 1989, la «Europa Liberă» s-au transmis nişte scrisori ale lui Au­rel Dragoş Munteanu. Cât mi-aduc aminte nu aveau un caracter anti-comunist net. O lălăială cu drepturile omului, dar numai faptul că se citeau acolo conta ca un gest împotriva regimului. Eram la Ţuţea acasă şi, printre altele, am discutat şi despre aceste scrisori, Aurel Dragoş Muntea­nu fiind şi el unul dintre apropiaţii domnului profesor. Am constatat că Ţuţea nu încuviinţa gestul lui Mun­teanu, fără să ştie prea multe despre ce scrisese acesta. Din principiu, aş zice, nu-şi punea mari nădejdi în "Europa Liberă". Nu agrea nici cazul exa­gerat care se făcea de drepturile omului. Când fusese întrebat de un zia­­rist occidental ce părere are des­pre respectarea drepturilor omului în Republica Socialistă România, Ţuţea i-a răspuns cam aşa: «Eu sunt român, domnule! Şi noi, românii, nu avem drepturi, noi avem îndatoriri, avem obligaţii! Drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi!». Nu înţelegea ce aşteptase Aurel Dragoş Munteanu să obţină prin acest gest al său. Căci, repet, nu era un text anticomunist.

După câteva minute a apărut Aurel Dragoş Munteanu, în trecere pe la domn profesor. Ţuţea nu avea te­le­fon, aşa că venea fiecare neanun­ţat. M-am ridicat să plec, să-i las să vorbească ce au de vorbit. Munteanu a insistat să rămân, ca să plecăm îm­preună. Nu prea mi-a convenit, dar am rămas. Am plecat amândoi o dată. Deşi locuia în direcţia opusă, m-a condus de la Cişmigiu, unde lo­cuia Ţuţea, până în Piaţa Romană. Am discutat politică, fireşte. A încercat să explice gestul de a scrie la «Europa Liberă». Mi-a dat de înţeles că gestul său nu este gratuit, că se pregătesc schimbări importante în lume, în ţară, iar el este la curent cu lucrurile astea, m-ar putea apropia şi pe mine de nişte structuri foarte serioase care vor fi implicate la un nivel foarte înalt. M-am făcut că nu prea pricep, sincer vorbind mă te­meam că ar putea să fie şi o provocare, oricum nu prea îmi plăcea de Aurel Dragoş Munteanu, nu era ge­nul meu, era prea afectat şi entuziasmat pe mize minore, cam guraliv şi uneori îşi permitea să se arate prea in­tim cu domn profesor... Ne-am oprit în Piaţa Romană, la Turist. Am mai vorbit puţin. La un moment dat îmi zice: «Fii atent, profesore, cineva ne face poze de vizavi, de la Colo­nade». Am privit într-acolo, nu am văzut nimic deosebit, dar i-am dat un răspuns care pe loc m-a mirat şi pe mine: «Domnule coleg, dar ştii cu ce aparatură ne fac ăia poze?». Nu a înţeles ce vreau să zic, aşa că am continuat pe ideea că aparatura cu care ne fotografiază ăia noaptea este o aparatură occidentală, pe care Securitatea o plăteşte cu bani grei! Că, în general, Securitatea uzează de ultima tehnică de urmărire, extrem de performantă, dar şi extrem de scum­pă, adusă din Occident. Că Securitatea plăteşte bani grei ca să-i urmă­rească pe disidenţi, bani care ajung la occidentali. Este un motiv în plus, i-am zis, pentru ca Occidentul să în­cu­rajeze disidenţii din ţările comu­niste, protestatari ca Aurel Dragoş Munteanu... În felul acesta creşte ce­rerea pentru echipamente moderne de urmărire, creşte vânzarea. Totul e comerţ, domnule Dragoş!...  A rămas bietul Munteanu cu gura căscată, n-a mai zis nimic şi ne-am despărţit. Aşadar, nu am marşat la invitaţia lui de a participa la ceva ce urma să se întâmple cu largul concurs al «Euro­pei Libere». Aveam motive personale să nu agreez postul. Ascultam mai mult Vocea Americii. După decembrie 1989 s-a văzut că Aurel Dragoş al nostru făcuse parte din cooperativă, din gaşca de revoluţionari, dezamă­gindu-l astfel definitiv şi total pe cel cu care se lăuda că-i este mentor şi model.

Cred că răspunsul pe care i l-am dat atunci era marcat de o întâm­plare de care tocmai aflasem. Un incident petrecut la Hotelul Nord, unde de ani de zile obişnuia să tragă un neamţ, om de afaceri, căsătorit cu o româncă, un ins simpatic. Mai trăgea câte un chef cu directorul hotelului şi cine se mai nimerea pe acolo. Ultima oară se nimerise să fie în hotel şi fratele meu, iar neamţul l-a invitat din nou pe director, pe Nelu Chelemen, şi pe prietenii săi, căci a făcut nişte afaceri bune cu Guvernul român şi vrea să facă cinste. La a doua sticlă de Chivas, neam­ţul s-a lăudat că a fost aviator de vânătoare în timpul războiului, pe frontul de Est, că a doborât o mulţi­me de avioane ruseşti, bolşe­vice, peste o sută!, pentru care a primit Crucea de fier cu diamante, cea mai mare decoraţie militară germană. Văzând că nu prea îl cred convivii, a sunat-o pe nevastă-sa în camera de hotel şi ea a coborât aducând decora­ţia s-o vadă şi noii prieteni ai neam­ţului, cu toţii impresionaţi să stea la masă cu asemenea erou. Ştia şi de Agarici, de Antonescu, pe care i-a pomenit cu mult respect... S-a băut mai departe pentru frăţia de arme germano-valahă, iar pe la a cincea sticlă neamţul a cedat şi s-a lăudat cu ce afacere făcuse el: vânduse Guvernului român câteva zeci de maşini, ca un fel de Trabant, în care se afla aparatură cu care puteai asculta din stradă ce se vorbeşte în casă. «Câte una pentru fiecare judeţ!», a adăugat neamţul, voios pentru câştigul do­bân­dit. Vânduse în România mai multe decât în orice altă ţară comunistă. Băieţi faini băieţii ăştia de la Guvern!

A greşit neamţul, săracul! Căci fratele meu, Aurel Coja, a băgat mâna în buzunar şi i-a trântit în faţă aviatorului un teanc de sute, cu care a zis că-i plăteşte tot whisky-ul ce se băuse la masă, admonestându-l cam aşa: «Sunt bani murdari banii cu care vrea neamţul să dea de băut! Bani luaţi pe maşinăriile alea neno­rocite cu care Securitatea are să ne asculte pe noi, prietenii lui, tot ce vorbim în casă! Degeaba a doborât el avioane comuniste, dacă acum îi ajută pe comunişti să-i bage la puşcărie pe anticomunişti! Neno­ro­citul de neamţ, ce fel de anticomunist a fost, dacă acum e mână în mână cu comuniştii împotriva anticomuniş­ti­lor?!». S-a spart tot cheful şi neam­ţul a decolat cu coada între picioare, ruşinat şi umilit!... Aflasem de aceas­tă întâmplare de la Mac Popescu, încântat de spectacolul la care asistase.

Eu însumi trecusem printr-o în­tâmplare similară: colegul meu de liceu, doctorul Corneliu Dida, îmi povestise că vizavi de policlinica unde lucra se afla locuinţa familiei lui Silviu Curticeanu, secretarul lui Nicolae Ceauşescu. Aflase de la asistenta sa că seara, după ce se termină programul, vin băieţii de la Securitate în cabinetul său şi fac de acolo ascultări cu tot ce se vorbeşte peste drum, în casa înaltului demnitar comunist. Dida ştia că soţia lui Curti­ceanu mi-e colegă la Universitate. Pe scurt, după ce am aflat de situaţia asta m-am gândit că sunt dator s-o fac atentă pe doamna Curticeanu, chiar dacă nu prea ne cunoşteam, cred că nu ne vorbisem niciodată până atunci. Ne salutam doar. Am găsit momentul potrivit şi i-am spus o poveste în care nu era vorba nicicum de colegul meu de liceu, dar îi spuneam ce se întâmplă la policli­nică. Răspunsul doamnei Curti­ceanu m-a lăsat mut: «Ştiu că suntem ur­mă­riţi pas cu pas, tot ce facem şi tot ce vorbim în casă, dar nu avem de ales...».

Aşa că la ora aceea eram foarte scârbit de tehnica sofisticată oferită de Occident Securităţii, ca să aibă cum să-i repereze mai uşor pe cei care aşteaptă să vină americanii să ne elibereze... Un fel de a spune totuşi că existenţa disidenţilor convenea Occidentului în comerţul cu ţările socialiste! Pare un sofism, dar era şi mult adevăr, multă amărăciune în această interpretate a lucrurilor. Pot spune că acest fel de a vedea lucrurile purta şi amprenta lui Petre Ţuţea. Nu mai aştepta nimic bun de la Occident. Vorbea deseori de felul cum fusese România trădată de Occident, de nenumărate ori. Dar se bucurase când Reagan a ajuns preşedinte. I-a spus lui Puşi Dinulescu (n.r – scriitor şi regizor), care se arăta sceptic de ce poate să facă un actor în funcţia de preşedinte al Americii, cam aşa: «Un actor, ca preşedinte al Americii, să joace bine rolul lui Julius Caesar când se va întâlni cu Brejnev şi va fi destul ca să intre în istorie».

Cam tot pe atunci le-am făcut cunoştinţă – şi tot în acelaşi loc, holul de la Athénée Palace – lui Petre Ţuţea şi Marian Popa, marele critic literar. Discuţia a fost extrem de scurtă, ne grăbeam şi eu şi Ţuţea, aşa că Marian Popa a atacat cum nu se putea mai ex abrupto: «Care credeţi, domnule profesor, că este regimul politic cel mai bun?». Nici mai mult, nici mai puţin... Răspunsul a venit la fel de prompt: «Cel mai bun este regi­mul care a apucat să se învechească». Am îngheţat, căci nu ştiam cum se raporta acest răspuns la realitatea existenţei noastre: se putea oare spune că încă puţin să se mai înve­chească socialismul multilateral dezvoltat şi totul va fi bine? Mă tot întreb de atunci ce a vrut să spună Ţuţea şi n-aş băga mâna în foc că am înţeles".

Citeşte mai multe despre:   special,   munteanu,   dragoş,   aurel,   tutea,   dragoş munteanu,   aurel dragoş

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de