Ultima aniversare a lui Tudor Vornicu

29 ianuarie 1989. Omul care fă­cuse din numele său sinonim cu Televiziunea Română împlinea 63 de ani. A fost cea din urmă ani­versare pe care a înscris-o pe răbojul vieţii. Două luni mai târziu avea să păşească pe ultimul drum.

Dincolo de pofta sa de viaţă, de firea vulcanică, se ascundea un suflet oarecum timid. Îl puneau în încurcătură laudele sau urările. Aşa că încerca, pe cât posibil, să evite sau să scurteze momentele festive atunci când el era cel vizat. "Era de o mo­destie rar întâlnită. Niciodată nu i-a plăcut să facă mare caz la ani­versările sale. De fiecare dată colegii erau cei care se pregăteau şi trăgeau de el ca să-l convingă să ciocnească o cupă de şampanie de cristal, aşa cum le spunea în glumă paharelor din plastic.

A fost la serviciu la 29 ianuarie, chiar dacă boala de inimă se agravase în ultimul an. Ca de obicei, s-au strâns în biroul dânsului co­legii, l-au felicitat şi apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui. De cadouri nici nu se punea problema. Era un om foarte sociabil, cu un suflet mare. Nu înseamnă că dacă lui nu-i plăcea să iasă în evidenţă nu lua parte cu mare plăcere la aniversările altor colegi. Când era lăudat lăsa capul în jos sau se uita în altă parte şi spunea: "Hai, domnule, să fim serioşi", po­vesteşte Katy Vasiu, secretara lui Vornicu. "Îi mai plăcea şi lui să bea un şpriţ cu prietenii, dar nu întrecea niciodată măsura", mărturiseşte şi Emil Lucaci, omul de încredere al Şefului.

Lucia Radu, cea de-a doua nevastă a omului de televiziune, îşi serba ziua de naştere la o zi după cea a fostului soţ. Îşi aminteşte că Vornicu era un om pragmatic, care nu se risipea în gesturi tandre nici la ocazii speciale. "Nu pot să spun că nu era o fire romantică, dar el aborda lucrurile astea în alt mod. Mer­geam la Versailles când era ataşatul cultural al României la Paris ca să alergăm, să facem sport, sau mer­geam la o cafenea ca să stăm de vorbă pe îndelete. Era întotdeauna foarte ocupat şi, mai ales, în perioada în care a fost ataşat cultural la Paris, aniversările erau destul de triste. La Paris eram foarte izolaţi."

În ultimii ani, faptul că munca nu îi mai era apreciată de mai marii regimului, ba chiar devenise o pre­zenţă incomodă, după cum se arată în biografia teleastului scrisă de jurnalista Annie Muscă, l-a măcinat, agravându-i boala de inimă. "Avea o vorbă bună pentru fiecare. Chiar dacă uneori avea sufletul greu. Ţin minte că după Revelionul din ’88 spre ’89 a venit de la petrecerea care se dădea la fiecare sfârşit de an, cu şefii. A intrat în birou foarte supărat, a trântit uşa, şi-a aruncat mapa şi mi-a spus cu imensă amărăciune în glas: «Mă zbat ca un prost». Mi-am dat seama că nu primise nici un cuvânt de mulţumire pentru ceea ce făcuse. Şi când te gândeşti că mereu se chinuia să găsească noi modalităţi prin care să-i facă pe oameni să se simtă bine. Nici măcar nu voia să apară în imagini atunci când realiza celebrele sale interviuri cu perso­nalităţi. Mereu spunea: «Mie îmi filmaţi omul cu care vorbesc, omul este important». Era un şef bun, dar ştia să fie şi sever. Când trebuia să facem treabă nu ne slăbea. Dar ştia întotdeauna să te încurajeze cu o vorbă bună sau cu o bătaie prietenească pe umăr. Eu am lucrat cu el din ’67. Avem 23 de ani pe atunci. Când l-am văzut cum s-a încruntat la mine, mi-a fugit pământul de sub picioare. Mi-a spus cu o voce gravă. «Mititico, o să lucrăm împreună de acum înainte. Vreau să te formezi ca secretară de Occident. Pentru mine nu există nu l-am găsit pe x, y, nu răspunde la telefon. Mie îmi spui că ai dat de ei». Eram disperată, convinsă că nu o să rezist alături de el. Dar în timp s-a dovedit că are un suflet de aur şi i-am învăţat felul de a fi. Simţeam când e supărat, ştiam de ce are nevoie înainte să-mi spună", mărturiseşte doamna Vasiu.

Neobosit, Vornicu găsea mereu idei pentru a escalada indicaţiile pe care le primea de la Cabinetul 1 sau 2. Aşa s-a întâmplat când Elena Ceauşescu a dat ordin să nu mai vadă picior de ţigan la televizor. Lucaci îşi aminteşte râzând cum a rezolvat Tudor Vornicu problema, pentru că nu concepea ca din emisiunile de varietăţi, mai ales din cele în care se cântau şi romanţe, să lipsească unii dintre cei mai buni artişti şi lăutari. "Ce idee i-a venit lui Tudor Vornicu atunci?! Să-i mai albească cu pudră şi fond de ten. Să vezi cum veneau la el şi îi spuneau râzând: «Dă-mă domnu’ Tudor şi pe mine cu pudră să fiu şi eu mai alb»."

Pentru Vornicu nu exista cuvântul imposibil. Nu se dădea în lături de la nimic atunci când trebuia să realizeze o emisiune. "Îşi folosea rela­ţiile ca să găsească artiştii în orice loc din ţară s-ar fi aflat. Dacă ştia că are nevoie de vreun actor sau cântăreţ, dădea telefon la Miliţie şi le cerea ajutorul. Şi din oraş în oraş, din echipaj în echipaj, artistul era găsit şi dacă se afla pe stradă. Îl aduceau până la Bucureşti cu maşinile de miliţie ca să ajungă mai repede", povesteşte Lucaci.

Realizatorul de emisiuni de televi­ziune Octavian Sava este convins că multe dintre programele atât de apreciate de români nu ar fi existat fără intervenţia lui Tudor Vornicu. "El a avut iniţiativa de a face un program de Revelion pe ideea de one man show. Asta în condiţiile în care pe micul ecran nu puteau să apară singuri decât Nicolae şi Elena Ceauşescu. Vornicu nu a ţinut cont de interdicţia asta şi a făcut trei show-uri mari, unul pentru Stela Popescu, unul pentru Toma Caragiu şi cel de-al treilea pentru Dem Rădulescu. Trei momente a câte o oră fiecare. Fără el nici nu am fi avut curajul să facem aşa ceva. Apoi, avea o mare putere de a trece peste eşecuri şi refuzuri. Era omul care mergea să lupte pentru convingerile lui şi ale celorlalţi. La un moment dat a existat, de exemplu, un scheci despre vânzarea ilegală de icoane, pe care a vrut să-l difuzăm. Normal, ştiam că Ceauşescu nu dorea să se vorbească despre aşa ceva. Tudor s-a dus la şeful de la Comitetul Central şi i-a spus: «Domnule, la ora aia Patriarhul se culcă!».  Era vorba, vă daţi seama, de un cu totul alt patriarh. Dar observaţia a fost suficient de amuzantă ca materialul să treacă de cenzură."  

Până în 1989, lui Tudor Vornicu i se luaseră aproape toate emisiunile, începând cu "De la A la Z", emisiunile de sâmbătă seara, toate programele pe care le realiza fuseseră date pe mâna altora. "Se pare că Elena Ceau­şescu nu-l plăcea. Avea mult prea multă popularitate. Nu era o glumă când se spunea că TVR înseamnă Tudor Vornicu şi Restul. Părerea asta proastă care s-a format despre el în ultima parte a vieţii a fost construită şi de oamenii din interiorul televiziunii, care îl doreau plecat. Ştiu cât de mult a suferit, de câte ori era ba sus, ba jos. De câte ori i s-a dat în cap şi de câte ori era lăudat. Şi asta pentru că avea iniţiativă. Dacă nu era el, nu se făcea nici transmisia cu aterizarea pe Lună a lui Neil Armstrong. Transmisia a fost făcută de el împreună cu Andrei Bacalu. A fost o noapte impresio­nantă, o noapte în care s-a scris istoria. Vornicu era omul care venea cel mai devreme la serviciu şi pleca cel mai târziu. Nu a fost un profitor al regi­mului, realmente a muncit. Func­ţia lui nu era una onorifică. Punea umărul, încerca să facă lucruri bune, dar de multe ori nu era lăsat să apară, mereu i se punea câte o piedică. Interviurile pe care el le-a făcut cu Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Eugen Barbu au rămas în istoria televiziunii", mărturiseşte Octavian Sava. Cristiana Bota, crainică la TVR, se alătură celor care l-au cunoscut şi apreciat pe marele om de televiziune: "De câte ori ne salvase, de câte ori se lupta cu cei de la vize, de la CC, de la Cabinetul 1 sau 2 ca să salveze un om sau o emisiune cu «şopârle»... Tineţi minte emisiunile cu Toma Caragiu sau cu Amza Pellea? Ce adevăruri se spuneau mascate numai ca să fie spuse! Se râdea pe sub mustăţi sau se povesteau poantele râzându-se în hohote. Şi-a luat respon­sabilitatea semnării momen­telor care aveau să intre în arhivă, ca dovadă a curajului de care au dat dovadă unii realizatori de televi­ziune".

Smaranda şi Bogdan Vornicu, co­piii teleastului, realizează în cartea scrisă de Annie Muscă un portret al tatălui, pe cât de obiectiv, pe atât de emoţionant: "Tata era un amestec foarte special, atât fizic, cât şi din punct de vedere al caracterului. Avea carura şi înălţimea Vornicilor, dar figura de «italian» a celor din fami­lia Gianetti. Timid ca bunica Sylvana, dar încăpăţânat şi serios precum bunicul Nicolae. Avea înclinarea spre lectură şi scris a străbunicilor italieni, iar iubirea pentru natură şi pentru spaţiile deschise o moştenise atât de la unii, cât şi de la alţii. Nu se temea de nou, îi plăcea să călătorească şi asta cred că îi venea de la «epopeea» familiei Gianetti. Era un burete de «cultură» . Absorbea tot, analiza şi păstra numai lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere. Cultura sa era în special de filieră franceză, dar îi iubea şi pe Salinger şi Hemingway. Îi plăcea muzica franceză, dar şi jazz-ul de ca­litate. Din anii petrecuţi în Franţa, dar şi din vizitele ulterioare în această ţară revenea întotdeauna cu nenu­mărate cărţi şi discuri. Citea în permanenţă şi putea deveni un adevărat tiran când venea vorba de lecturile noastre de vacanţă. El a fost cel care ne-a dus prin toate muzeele din Bucureşti. Îi plăceau filmele bune – nu cred că avea vreun alt criteriu decât acesta – şi aprecia, în tot ceea ce înseamnă cultură, performanţa, munca dedicată, talentul. Ne repeta mereu că, în orice împrejurare, numai 25% este inspiraţie, restul este transpiraţie (…)", scrie Smaranda Vornicu, pentru ca fratele ei, Bogdan, să vorbească de pasiunea pentru muncă a tatălui său, devotament care l-a ţinut adesea departe de familie. "Cred că cea mai mare calitate a lui a fost că a ştiut să înţeleagă persoana care-i stătea în faţă, indiferent că aceasta era preşedintele unei ţări sau un simplu ţăran. Avea un fler deo­sebit la oameni şi astfel cred că reuşea să scoată ce este mai bun din omul respectiv în momentul în care făcea un interviu sau avea de făcut o emisiune şi trebuia să mobilizeze colegii şi colaboratorii. Era un om care a fost îndrăgostit de activitatea lui şi din această cauză a muncit enorm. Ca exemplu vă spun că eu nu am avut niciodată ocazia să petrec Revelionul cu el, pentru că era la Televiziune."