Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a discutat îndelung despre locul pe care îl ocupa în ritualul propagandistic al "Epocii de Aur" alegerea modului de adresare al celor chemaţi să ia cuvântul, cu felurite prilejuri, în faţa cuplului prezidenţial. Dincolo de termenii folosiţi, de recitatorii clişeelor propagandistice brevetate - "genial ctitor şi conducător al României moderne", "mult stimate şi iubite", "eminent om politic şi savant de largă recunoaştere internaţională" ş.a.m.d., mai exista şi o anumită gestică pe care trebuia să o respecte fiecare "cuvântător". (Acesta era numele de cod al celor care luau cuvântul la reuniunile de partid şi de stat.)
Cuvântătorul trebuia să privească direct spre "Tovarăşul" sau spre "Tovarăşa" atunci când "dădea glas sentimentelor de profundă dragoste, aleasă preţuire şi înflăcărată recunoştinţă", mişcare scenică pe care o executa de două ori: prima oară la începutul cuvântului şi, a doua oară, la sfârşit - adică atunci când exprima angajamentul ferm "de a face totul, de a nu precupeţi nici un efort pentru înfăptuirea exemplară a sarcinilor"!
S-a întâmplat însă ca, la o reuniune prezidată de însăşi "Tovarăşa academician doctor inginer", titulara Cabinetului II, să fie nevoită - fireşte, din cauza unor importante treburi pe linie de partid şi de
stat! - să părăsească prezidiul. În consecinţă, scaunul pe care îl ocupa avea să rămână liber. Atenţie, vă rog, am scris "scaunul", nu "postul"!
Numai că "vorbitorii", care aveau scris pe foaia de hârtie sloganul imuabil: "Mult stimată Tovarăşă Elena Ceauşescu" nu se încumetau, în ruptul capului, să sară peste el. Un maliţios ar fi putut spune că umbra Cabinetului II plutea atotstăpânitoare peste prezidiu şi peste sală. Dar numai de asemenea spirite de glumă nu ardea cuiva...
În consecinţă, fiecare vorbitor urca la tribună, se înclina respectuos - către scaunul gol!!! - şi rostea formula magică: "Mult stimată şi iubită tovarăşă academician doctor inginer". Un vorbitor, doi vorbitori, trei vorbitori şi aşa mai departe, toţi executau, fără greş, acelaşi aberant "balet mecanic". Fiecare în parte şi toţi laolaltă, confirmând, fie şi fără voia lor, că ne aflăm în ţara natală a celui care a scris piesa "Scaunele", genialul Eugen Ionescu!
Până când - mai bine mai târziu decât niciodată! - un vorbitor, om luminat şi cu personalitate bine croită, a tăiat, dintr-o singură mişcare, nodul gordian. Adică, s-a urcat la tribună, a privit spre sală şi a trecut direct la rândul 2 din cuvântare: "Stimate tovarăşe şi stimaţi tovarăşi". Sala a răsuflat uşurată. Momentul critic fusese depăşit. Nu pentru multă vreme însă, întrucât, la scurtă vreme după asta, "Tovarăşa" a revenit la tribună, iar ritualul temenelor s-a reluat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Culmea, chiar că nu se întâmplase mai nimic!
