Un copil de geniu şi-a ratat cariera în actorie

Acum 20 de ani, Octavian Herescu a jucat în filmul regizorului Cornel Diaconu, "De ce are vulpea coadă". Era un copil... Pe atunci avea doar 6 ani, dar a reuşit să-i impresioneze pe toţi membrii echipei de filmare cu isteţimea şi umorul lui. Diaconu şi Vali Uritescu – cel care juca rolul bunicului lui Herescu – l-au numit un copil de geniu.

"Mai mult de jumătate din scenariu l-am făcut împreună cu el", spune regizorul referindu-se la micul actor ales pentru rolul său în urma unui casting. Multe dintre replicile pe care piciul le-a dat în film i-au aparţinut, Cornel Diaconu fiind foarte atent la vorbele pe care micul actor le rostea spontan. Deşi i se prezicea, clar, un viitor bun în cinematografie, datorită rolului din "De ce are vulpea coadă", destinul lui Octavian Herescu a avut altceva de spus şi l-a trimis în cu totul alte direcţii.

A plecat din ţară în 1990, împreună cu familia. Iată care este povestea unui băiat de 26 de ani, pe care, cu ajutorul tehnologiei – internetul – l-am găsit în Canada, lucrând ca specialist în IT. Paradoxal, pe continentul vecin, America de Nord, trăieşte un alt român, specializat în acelaşi domeniu al calculatoarelor, şi care se numeşte... Octavian Herescu. Acelaşi nume, aceeaşi meserie, două persoane care nu s-au cunoscut niciodată, două destine diferite.  

"Aveam 10 ani când am plecat din România. Mi s-a rupt inima... Am ajuns întâi în Elveţia şi abia după vreun an în Canada. Abia acum înţeleg de ce au venit ai mei aici. Este ţara emigranţilor. Toată lumea vine de altundeva şi nimeni nu te înjură dacă vorbeşti engleza cu un uşor accent. Pe vremea aia, mi s-a părut sfârşitul lumii. Era atât de departe de România... Dar viaţa a continuat. Cu timpul, am devenit «din ce în ce mai canadian».

M-am dus la şcoală, am învăţat, m-am dus la petreceri etc. Nu am avut nici un prieten român. Am avut amici actori, foarte mândri că jucau într-o piesă de teatru din liceu. Dar eu tăceam... A fost haios într-un fel, fiindcă nimeni nu a ştiut că am jucat vreodată într-un film. M-am dus la universitate, am studiat informatica şi literatura. Am terminat în 2004 şi timp de un an am continuat să lucrez la slujba pe care am avut-o în universitate, aceea de barman".

Octavian a lucrat într-un club de noapte: "Am văzut acolo oameni foarte frumoşi facând lucruri foarte urâte". A lucrat şi într-un "up-scale lounge" (tot un soi de local de noapte, dar mai select, după cum explică băiatul): "Unde am văzut oameni foarte bogaţi făcând, de asemenea, lucruri foarte urâte. Ceea ce mi-a plăcut totuşi a fost faptul că am avut ocazia să vorbesc cu atât de mulţi oameni, despre viaţa lor, am aflat atâtea poveşti... A fost foarte ciudat să lucrez, nopţile, cu oameni cruzi şi neciopliţi şi zilele să studiez cu alţii, rafinaţi şi intelectuali. Şi nu spun că o grupă era mai bună decât alta, pentru că oameni mai buni şi mai răi sunt peste tot, dar dacă ar fi să aleg, aş sta în cercul academic".

Din 2005, însă, Octavian Herescu s-a mutat cu locul de muncă din "real world" în "virtual world". Am început să lucrez ca şi programator în cadrul unei companii mici, dar banii strânşi din salariu i-au ajuns să facă un tur întreg al Europei.

A revenit în România în 2006. Prima dată după 17 ani. "Am vizitat Bucureştiul, dar nu ştiam pe nimeni, nu am reîntâlnit pe nimeni de vârsta mea, nu m-am văzut cu nici un cunoscut. Oraşul mi s-a părut rece, dar, sincer să fiu, aş fi rămas acolo dacă aş fi avut vreun motiv...". N-a mai recunoscut nimic din ceea ce lăsase în urmă cu 20 de ani şi nici una din imaginile pe care şi le zugrăvise în minte în tot timpul cât a locuit în Canada nu s-au suprapus cu realitatea pe care i-a arătat-o Bucureştiul, oraşul natal de care s-a despărţit cu lacrimi în ochi acum două decenii.

"A fost un şoc pentru mine să văd acest Bucureşti. Şi din prima zi în care am pus piciorul, din nou, pe pământ românesc, am rea­lizat, de fapt, că mă simţeam mai mult canadian decât orice altceva. Sentimentul ăsta mi-a lăsat un gust amar, totuşi, pentru că întotdeauna spu­neam în sinea mea că, indiferent ce se va întâmpla, că indiferent unde m-aş afla, eu sunt român, mă simt român şi că am un loc de care aparţin: Bucureşti!".

Cuvintele lui curg, mai departe, sub forma unor sentimente profunde, atinse de nostalgia unui suflet dezrădăcinat. "M-am întors în Canada şi, sincer să fiu, mă simţeam cam pierdut, derutat. Acum am un job stabil, fac muncă de cercetare pentru o companie de software, o muncă, de altfel, destul de stimulatoare pentru intelectul meu, dar şi plictisitoare ca dracu', uneori. De-asta, în fiecare an, plec din ţară pentru trei luni de zile, încercând să fac ceva mai bun cu viaţa mea. Anul trecut, spre exemplu, am fost în sudul Asiei, unde am văzut nişte locuri cu mare încărcătură spi­rituală."

Amintiri despre film
"Întâmplări din film... O să încerc să-ţi povestesc numai ce am mai clar în minte... În primul rând, trebuie să-ţi zic că am fost copil de cărţi. Îmi plăcea să citesc şi să desenez şi nu ştiam mai nimic de lumea care nu era pe pagină. Valentin Uritescu, care juca rolul bunicul meu în «De ce are vulpea coadă», film lansat în februarie 1989, a avut un mare şoc atunci când a aflat că eu nu am tras niciodată cu o praştie şi că, la vârsta de 6 ani, nu ştiam să merg pe bicicletă.

Misiunea lui a devenit, prin urmare, aceea de a-mi arăta ce înseamnă să fii copil. Evident, printre altele, asta înseamna şi să-l ajut să fure pepenii din piaţă. Am râs cu acest om ca şi cu un prieten de vârsta mea! Era dulce şi cald, şi-mi povestea «chestii» de care nu-mi aduc aminte deloc acum, dar care ştiu că m-au afectat foarte mult pe vremea aceea.

Ah, ceva care mi s-a părut mie întotdeauna amuzant a fost când a trebuit să filmăm scena cu vulpea. O scenă în care bunicu' îmi explica ce isteaţă şi şmecheră este vulpea, cum şi-a făcut ea vizuina, cu câte intrări şi ieşiri, câte văzute, câte nevăzute etc. Apropo de arhitectura vizuinei, ţin minte că am întrebat la un moment dat, «da ce, are şi apă caldă?». A fost o aventură foarte frumoasă, dar pe vremea aceea nu doream să fiu actor şi, să fiu sincer, nu credeam că eram foarte bun, pe de-o parte, iar pe de altă parte îmi părea ciudat să mă prostesc în faţa aparatului de filmat, să fiu aplaudat pentru această prostire, dar să încerc să fiu un copil normal şi nealintat după aceea.  Evident, aveam o idee nedezvoltată despre ce însemna să fii actor – sau poate prea dezvoltată, nu ştiu... În orice caz, nu am mai jucat de atunci, deşi mă întreb câteodată dacă aş mai putea acum, după 20 de ani."