Un "frontierist" din Lugoj îşi povesteşte aventura

Au pornit într-o aventură ce le pu­tea fi fatală. Au dorit să fie liberi şi să-şi trăiască viaţa în democraţie, nu pă­ziţi de "băieţi cu ochi albaştri". Au trecut Dunărea, spre iugoslavi, şi au ajuns pe malul celălalt căutând calea spre Occident. E rândul lor să-şi po­ves­tească aventura. Fără intervenţia jurnalistului, ci doar a propriului condei.

"Prea multe zile cu soţ sau fără soţ s-au adunat, prea multe forme de opre­siune au ţintit în mine, de la săp­tă­mânalul interogatoriu la Miliţia Anina, unde erai pus să dai cu sub­sem­natu', că - vezi Doamne -  nu lu­crezi cu metale preţioase, în speţă aur dentar, până la ameninţări din partea şefului de Miliţie cu percheziţia la domiciliu. Nu vreau să dau nume, chiar dacă unii dintre ei au ajuns în funcţii importante după 1990!

În timp ce eram student la IMF Cluj-Napoca, mulţi colegi de grupă şi din cămin, membri PCR, se linguşeau tot timpul să-ţi smulgă un gând, o frază nepotrivită la adresa atât de iubi­tu­lui nostru «cârmaci»; fără scrupule, te turnau la ofiţerul lor de legătură. Aşa am ajuns să fiu dat la o parte, pus în batjocură şef de an la Secţia de sto­matologie 3 ani (mai târziu reluând cursurile fragmentate şi ajungând medic.)

Astfel, originea mea ne­să­nă­toa­să trebuia cumva «tratată» şi s-a găsit calea fracturării studiilor şi a aruncării la «lada de gunoi» a exilului, umilinţă în propria ţară. Leha­mi­tea se accentua din zi în zi şi în­cetul cu încetul mi-am pus în gând să părăsesc «paradisiacul lagăr ceauşist»."


PREGĂTIREA
"Am început să mă antrenez într-un lac de munte, Mărghitaş, înotând ore în şir în apa rece a acestui lac din imediata apropiere a oraşului Anina.

Am falsificat un permis de pescuit de graniţă (aşa-zisul PG) şi aşa am reuşit să trec de toate filtrele, Oraviţa, Cozia până la Şviniţa, unde Dunărea are cursul cel mai tumultos şi rapid, numit şi «Cazane». Dacă malul românesc este ca o plajă, cu nisip, malul sârbesc, din depărtare, mi se arăta stâncos şi neospitalier.

Am ales o noapte fără lună, m-am echipat cu ciorapi negri şi tricou de aceeaşi culoare, mi-am pus tot ce aveam într-o mică pungă de nylon şi la 2:30 noaptea m-am furişat prin spatele unui bloc de locuinţe spre apa care avea aspect de smoală."


LUPTA CU DUNĂREA
"În noptea de la sfârşitul lui iulie, în timpul traversării fluviului, pe la mijloc, am tras prima spaimă a morţii, deoarece un reflector puternic scrunta apa învolburată a bătrânului Danubius. Mi-am spus: «Până aici ţi-a fost! Acum vei trece Styxul, nu Dunărea!».

M-am scufundat imediat şi am stat fără respiraţie cât am putut, iar când am revenit la suprafaţă am observat silueta fantomatică a unei barje, îmi spuneam eu, sârbeşti. Am răsuflat uşurat şi am continuat să înot, deşi curentul apei era foarte puternic şi cred că m-a dus aproape un kilometru mai departe decât reperul malului sârbesc, pe care urma să-l ating.

Începea să se lumineze de ziuă şi priveam înapoi, prin ceaţa dimineţii, cu spaima la gândul: «Ce avea să se întâmple cu soţia?», care, neştiind să înoate, a rămas în zona de frontieră. Din cauza unui coleg-inginer şi turnător de profesie, cu domiciliul în Şviniţa, angajat la Combinatul minier Anina, a fost prinsă, încătuşată şi bătută de şeful de post de la Şviniţa împreună cu alţi tineri!"
LA DESTINAŢIE
"Greul abia acum începea. M-am căţărat pe malul vertical şi stâncos, dar alunecam înapoi în apa Dunării, din cauza mâinilor umede. După o luptă care mi se părea interminabilă, am reuşit să ajung aproape în vârful stâncii, să mă agăţ de rădăcinile unor arbuşti de unde păsări de noapte speriate băteau cu putere aerul rece al dimineţii, provocându-mi teamă. În cele din urmă am reuşit să ies la şoseaua care mergea paralel cu flu­viul şi, după câţiva kilometri parcurşi cu mare atenţie, am urcat într-un autobuz de ţară, care tocmai staţiona în staţie. Păream suspect, aveam hainele încă ude, dar nimeni nu m-a întrebat nimic.

Am ajuns în autogara de la Pojarevac (oraşul natal al preşedintelui de atunci, Miloşevici) când s-a produs inevitabilul. S-au deschis uşile autobuzului şi au intrat doi miliţieni care au început să pună întrebări, iar eu, neştiind limba sârbă, am fost imediat ridicat şi încătuşat şi astfel escortat la închisoare, unde am stat 20 de zile (din 4.08.1989 până în 24.08.1989), când am fost dus cu maşina Poliţiei, un Yugo albastru, în care de-abia aveam aer să respir între cei trei mi­liţieni sârbi.

Destinaţia era lagărul de la Padinska Skela, din Belgrad. In­fer­nul de la Padinska Skela abia în­ce­pea: din prima zi am fost aruncat într-o celulă ticsită cu încă 40 de dornici de libertate. Era greu să respiri într-un spaţiu de 10 mp, cu hârdăul (wc-ul) la nas şi un geam zăbrelit de 50 cm.

Dacă te rugai de un gardian să te scoată pe coridor şi acesta era de acord, era ceva mai bine să dormi pe ciment, dar pe coridor te «mă­ce­lă­reau» roiuri de ţânţari. Seara de multe ori rămâneam nemâncaţi, iar prin coridorul de sticlă, unde încolonaţi în şir indian mergeam spre sala de mese, vedeam deţinuţi români care erau pentru a doua sau chiar a treia oară în acest lagăr-puşcărie spărgând, în disperarea lor, peretele de sticlă, rănindu-se, cu riscul de a fi ciuruiţi de gloanţe sau prinşi a doua zi. Dorinţa de libertate era mai puternică decât riscul morţii. Unii reuşeau şi în acest mod să ajungă în Austria sau Italia.
Românii aveau puţine şanse să meargă «pe hotel», cum se spunea acolo, adică să fie eliberaţi din lagăr şi să fie în atenţia unor ambasade occidentale."


TEVATURA
"Cele mai mari şanse să ajungă «pe hotel», adică într-o libertate limitată în jurul Belgradului, până la 40 km, le aveau cei de naţionalitate germană şi maghiară. «Pe hotel» hrana era total nesatisfăcătoare, sârbii ne furau şi, deşi se zicea că suntem sub protecţia ONU, comisarii sârbi erau la putere. Eram în vârful dealului, «la antene», pe Mitrovice Dom (am aflat nu demult că acel loc a fost bombardat de americani), dar nici aici nu erai în si­guranţă. Unii spuneau că se fac razii şi că, dacă nu te găsesc noaptea în dormitor, te trimit direct în România. Aşa că trebuia să te «tirezi» (acesta era termenul de evadare de «pe hotel»), contra unei sume de bani, până la frontiera austriacă sau italiană."


SPRE OCCIDENT
"Am rămas din ce în ce mai puţini «pe hotel», încât eu şi cu un băiat, brigadier silvic de pe la Sibiu, ne-am spus că trebuie să facem ceva sau ne trezim din nou în România. Cei care se ocupau de «taximetria evadării» erau tot români, cărora nu le plăcea lucrul în Australia şi se întorceau în Austria, unde la Viena închiriau o garsonieră şi de aici efectuau, contra unor sume fabuloase pentru acele timpuri, transportul frontieriştilor români, dinspre Belgrad spre Viena sau chiar locaţii din Germania. Sumele erau între 2.500-4.000 de mărci germane, depinde cum puteai să negociezi şi cine era dispus, de dincolo, să sponzorizeze, deoarece noi nu aveam bani, doar o îmbră­că­minte sumară. Împreună cu colegul meu de suferinţă, bri­gadierul silvic, ne-am urcat într-un Mitsubishi şi am străbătut Autostrada Belgrad-Zagreb, spre frontiera cu Austria.

Pe drum am aflat că trebuie să sărim, din mersul maşinii, direct în pădure şi după ce trecem un munte împădurit să coborâm şi să ajungem într-o mică parcare, unde «austra­lianul» român ne aşteaptă. Am reuşit să sărim din maşină, să ne căţărăm pe un povârniş până în pădure, dar de aici erai pierdut, nu mai ştiai să te orientezi. Noroc cu amicul, brigadierul silvic, care cu un calm de invidiat mi-a spus să nu-mi fac probleme, că ne vom descurca. Am parcurs mulţi kilometri, mi s-a părut acest periplu prin stâncărie şi ape repezi de munte mai greu decât traversarea Dunării. Am întâlnit cerbi, căprioare, veveriţe pe traseu spre Austria Park Platz. După câteva ore am ieşit la un mic luminiş, de unde se putea zări o şosea îngustă şerpuitoare şi un loc de parcare de două maşini."
"AUSTRALIENII"
"Dar aici nu ne aştepta... nimeni! Noi nu puteam să ieşim din pădure, eram prinşi imediat şi întorşi la sârbi, deci nu puteam să riscăm! În cele din urmă a apărut şi «australianul» nostru, care ne-a mărturisit că l-au ţinut mult la frontieră. Ne-am furişat amândoi spre maşina din parcare şi şoferul a demarat cu mare viteză spre Viena, unde cei doi «australieni» aveau închiriată o garsonieră. La garsoniera din Viena, la ora fixată, trebuia să fim predaţi, contra sumei de 5.000 de mărci germane!

Am ajuns după un drum epuizant seara, iar prietenul meu mă aştepta de câteva ore, cu suma de 2.500 de mărci germane, dar pe amicul meu de suferinţă nu-l aştepta nimeni, spre disperarea acestuia. El a fost sechestrat de cei doi «australieni» şi nu am aflat nici până azi ce s-a întâmplat cu el. Am părăsit cu mare repeziciune Capitala Austriei, care la acea dată mi s-a părut că este inundată de o risipă de lumină, în comparaţie cu bezna ce domnea la noi, şi ne-am apropiat de Salzburg, frontiera cu Germania, pe care din nou trebuia să o trec cu pasul, după miezul nopţii.

Cu mare greutate, trecând prin gropi, din care simţeam că nu am să mai pot ieşi niciodată, am reuşit să străbat ilegal şi ultima frontieră. Nu am apucat decât să văd luminile de la «tankstelle», că un Audi 80, nou-nouţ, a oprit pe spaţiul verde, doi civili au sărit din el somându-mă să ridic mâinile sus («Hande hoch!»), dar, văzând că nu opun rezistenţă, mi-au pus cătuşele şi m-au aşezat pe bancheta din spate, îndreptându-se cu toată viteza spre arestul frontierei, unde mi-au pus la dispoziţie o celulă unde eram singur. Mi-au adus de mâncare un pui la grill şi o coca-cola. Cu toate insistenţele prietenului meu, am fost retrimis în Austria şi elibe­rat, fără un ban în buzunar, fără acoperiş deasupra capului.

Am colindat până seara târziu străzile din Salzburg, până un echipaj de poliţie m-a îndrumat spre Mozart Strasse, la un cămin de săraci, unde am primit un pat curat şi puţină mâncare. Aşa am stat în Salzburg trei săptămâni, dimineaţa mergeam la catedrala catolică, unde «Brother Richard» ne servea micul dejun, un sandviş cu salam şi o cană de ceai. El m-a remarcat că vorbeam bine engleza. S-a născut în Hawai (SUA), dar a venit în Europa la vârsta de 25 de ani, tatăl său fiind profesor teolog la Universitatea din Viena şi bun prieten cu marele dirijor şi muzician von Karajan."


AVENTURA SE ÎNCHEIE
"Lui «Brother Richard» i-a venit geniala idee să mă îmbrace în costum tradiţional tirolez şi să-mi cumpere bilet până la München. M-a condus până în gară, mi-a cumpărat biletul şi mi-a spus că, în momentul în care trenul se pune în mişcare, să sar înăuntru. Controlul biletelor se făcea în staţie, iar trenul alerga cu mare viteză şi cineva din compartiment mi-a spus în germană: «Am ajuns la Freilassing! (adică prima staţie pe calea ferată din Germania). Am răsuflat uşurat, pentru că următoarea staţie era München, de unde bunul meu prieten urma să mă recupereze, iar aventura mea să se apropie de încheiere.

A urmat lagărul de la Nürenberg (trei zile de interogatorii) şi stabilirea mea la diverse domicilii în Ingolstadt. Toţi frontieriştii am fost condamnaţi (eu la Judecătoria Oraviţa), în absenţă. Ni s-a desfăcut imediat contractul de muncă cu celebra literă «i» atât mie, cât şi soţiei, care a fost dată imediat afară din Combinatul Minier Anina, suportând în continuare interogatorii şi rămânând fără un mijloc de subsistenţă!"