Ungaria se pregătea de referendum

Ziua aleasă pentru referendum. Par­ticiparea de­pă­şeşte cu puţin ju­mătate din nu­mărul persoanelor cu drept de vot, 53,6% din 7,8 milioane de alegători. Speranţele liderilor PSM, mai ales ale lui Imre Pozsgay, că nu­mărul necesar validării nu va fi atins, nu s-au realizat.

Altă veste proastă pentru ei este că SzDSz şi Fidesz au câştigat, chiar dacă la limită (50,2%). Plusul învingătorilor a fost de numai 6.100 de voturi. Alegerile pre­zi­den­ţiale din 7 ianuarie se contramandează. Preşedintele urma să fie ales de parlament care va rezulta în martie, din primele alegeri în ultimii 42 de ani. O victorie strânsă, dar o victorie totuşi.

"Problema era importantă, a scris Charles Gatti, deoarece a de­mons­trat incapacitatea PSM de a-şi atinge ţelurile chiar cu susţinerea activă a partidului majoritar din opoziţie (FDM - n.a.). Chiar şi Pozsgay, care a fost «Gorbaciov al Un­gariei», cu câţiva ani înainte de perestroika lui Gorbacov şi mai radical decât reformatorul sovietic, nu a putut să-şi acopere trecutul comunist în faţa electoratului. Referen­dumul a de­monstrat, de asemenea, atomizarea politicii maghiare în preajma ale­gerilor libere.

Într-ade­văr, ţara era într-o stare de mare ne­linişte. (...) O interpretare mai optimistă şi poate chiar mai exactă ar accentua faptul că, în 1989, Ungaria a trecut doar prin prima fază a re­voluţiei sale paşnice. Acea fază a sem­nificat distrugerea vechiului sistem care a fost dusă la împlinire fără violenţă şi vărsare de sânge. Cea de-a doua fază, începută în 1990, a determinat edificarea plura­lismului politic democratic şi a unei ordini economice noi".

La 21 decembrie, când la Bucureşti Ceauşescu ţine ultimul discurs în faţa mulţimilor, Adunarea Na­ţio­nală vo­tează la Budapesta di­zo­l­va­rea sa şi organizarea de alegeri li­bere pentru 25 martie 1990. Ungaria iese după patru decenii dintr-un capitol în­tu­necat al istoriei sale. "Revoluţia nagociată" se încheia fără victime. Nu a fost nevoie de asal­tul nici unei Bastilii. Paşnica tran­ziţie politică din Ungaria ajun­gea la punctul terminus.
Stelian Tănase, Istoria căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, p. 206-207