Vânătorile lui Ceauşescu, aşa cum au fost

Aproape contra cronometru, la ora fixată de cei care organizaseră vâ­nă­toarea, m-am prezentat la eliportul de lângă o unitate militară, în punctul numit Prislop, pe Valea Ghimbavului.

Cu puţin după ora 15:00, au apărut două elicoptere. Conform uzanţei, Ceau­şescu se află în cel care avea să ate­rizeze la urmă. Şi, de regulă, că­lă­torea singur sau însoţit de câinele său, Corbu.

Din nou, ca la orice venire, forma­lităţile de rigoare... "Bine aţi venit! Este timp frumos etc." Vizibil plictisit de aceste simple şi oarecum stereotipe vorbe de întâmpinare, Ceauşescu îşi privi ceasul şi hotărî scurt:
- Să mergem! La ce oră apare cerbul?

Grea întrebare... Nimeni n-a ră­s­puns. Cel care hotărâse organizarea vânătorii în acel loc nu se afla la punctul de aterizare, iar eu, care fusesem în dimineaţa aceleiaşi zile la Pârâul cu Pietriş, unde aveam să mergem, nu văzusem nimic. Ulterior am aflat că, fără să ştiu eu, cineva, nu mai are importanţă cine, fusese în ajunul deplasării mele la Pârâul cu Pietriş, unde văzuse un cerb "frumos tare". Neavând cum să răspund la întrebarea lui Ceauşescu, mi-am făcut de lucru pe lângă maşină, ca şi cum n-aş fi auzit nimic.

După câteva clipe, văzând că nu pri­meşte răspuns, Ceauşescu s-a ur­cat în maşină, făcându-mi semn să procedăm la fel. Astfel că aghiotantul care îi ducea armele, inspectorul general de vânătoare şi eu ne-am urcat pe bancheta din spate. După vreo 15 minute, la capătul unui vechi drum forestier, am coborât şi după alte cinci minute parcurse pe o potecă ce şerpuia pe curba de nivel am ajuns la punctul cu pricina. Acolo fusese amenajată o banchetă din lemn, cu un acoperiş din şiţă, pentru o eventuală adăpostire în caz de ploaie, şi o stinghie pentru rezemat arma. Nu era deci vorba de un observator înalt, toată instalaţia aflân­du-se pe o potecă de pe care se vedea întreg versantul din faţă, versantul drept al faimosului Pârâu cu Pietriş.

Aşteptarea sosirii cerbului s-a făcut în linişte şi a fost  zadarnică... nu a apărut nici un cerb şi nu s-a auzit nici măcar un muget. Între orele 16:00 şi aproape 18:00, Ceauşescu se plimba pe potecă încoace şi încolo, gânditor, cu mâinile la spate, parcă uitând de ce se află acolo. În acest timp, inspectorul general de vânătoare îmi pune întrebare după întrebare referitoare la cerbul pe care îl aşteptăm. Răspunsul meu sec era invariabil: "Nu ştiu, nu l-am văzut, am fost azi dimineaţă aici, plecat din Piteşti azi noapte, şi nu eu am hotărât să se vină aici". Fusesem destul de tăios, dar merita, măcar pentru a se şti că personalul silvic de teren era cel în măsură să propună sau să decidă locul de vânătoare.
- Şi totuşi, ce facem? Tonul inspectorului de vânătoare era aproape rugător.

- Şi totuşi, ce facem? Tonul inspectorului de vânătoare era aproape rugător. Întâmplător, Ceauşescu se oprise tocmai atunci din gânditoarele sale plimbări pe potecă exact în dreptul nostru; surprinzând şoaptele inspectorului ge­neral de vânătoare, întrebă, parcă trezit dintr-un somn hipnotic:
- Ce este? Ce s-a întâmplat? Ce tot şuşotiţi acolo?

Se pare că inspectorul a avut o inspiraţie, deoarece a răspuns imediat.
- Raportez că mă sfătuiam cu Georgescu, unde am putea să mai mergem de aici! Ceauşescu şi-a privit ceasul şi a rostit aşa ca pentru sine:
- Unde să mai mergem? E aproape ora şase!

Nu ştiu ce m-a îndemnat, dar am vorbit astfel:
- Dacă sunteţi de acord, dacă aprobaţi, ne întoarcem la elicopter, asta înseamnă în mers mai repejor 15 minute.

Cu elicopterul se mai consumă 10 minute până la păstrăvăria Cândeşti şi de aici încă 10 minute cu maşina. În total, 35 de minute până la Berca. Avem acolo tehnicianul de vânătoare care...
Bine! Să-i dăm drumul!

Totul s-a derulat conform previziunilor. Când am ajuns la Berca, tehnicianul ne aştepta pe un drum proaspăt amenajat de un buldozer, la vreo 100 de metri de coama dealului pe care se afla un mic platou. Am oprit maşina acolo şi după ce am ajuns pe coama cu platou, în valea din faţa noastră boncăneau patru cerbi. Boncăneau în­dâr­jiţi, dar cam departe. Nu se mai punea proble­ma alegerii trofeelor, care de fapt nici nu prea se vedeau. Ceauşescu şi-a rezemat arma - una dintre armele aduse, cea reglată pentru 300 m - şi a tras.

Deoarece cerbul se afla la mai bine de 400 m, presupun că Ceauşescu a aplicat o corecţie de tir, căci, aproape de necrezut, a lovit cerbul.
- L-aţi "luat", tovarăşe preşedinte, spuse aghio­tantul.
- Aşa e, l-aţi "luat!", întări Neagoe, care sosise între timp cu altă maşină.

A tras apoi în al doilea cerb, apoi în al treilea, apoi în al patrulea. Toţi la distanţă mare. Deşi ultimii trei nu "marcaseră focul", nu  dădeau semne că ar fi fost atinşi de glonţ, generalul şi aghiotantul de serviciu exclamau bucuroşi după fiecare foc de armă:
- L-aţi luat şi pe acesta! Uitaţi-vă cum şchio­a­pătă! Nu ştiu cât de convins era Ceauşescu de faptul că îi lovise pe toţi patru, dar nici nu i-a contrazis.
- Cred că ar trebui găsiţi..., a spus el cam cu jumătate de gură. Generalul a chemat elicopterul de lângă păstrăvărie la platoul de pe culmea pe care ne aflam. Din acel punct în depărtare, la zeci de kilometri se vedea flacăra Combinatului Petrochimic din Piteşti.

Se înserase... Înainte de a se urca, de această dată, în acelaşi elicopter cu Ceauşescu, generalul mi-a spus ceva de care îmi vine şi acum să râd.
- Ai auzit ce-a spus tovarăşul preşedinte! Cerbii să fie găsiţi! Mâine dimineaţă să-mi raportezi că i-ai găsit! Ai înţeles?

O enormitate ca asta l-ar fi făcut pe oricare cel puţin să râdă... Cum să găseşti de la 19:00 până a doua zi la 7:00, deci în 12 ore de întuneric, patru cerbi, din care numai unul rănit, în imensitatea muntelui? Dar n-a râs nimeni, iar Ceauşescu părea că împărtăşeşte convingerea generalului. O clipă am vrut să ripostez şi să spun că aşa ceva era absolut imposibil. Am tăcut însă.
A doua sau a treia zi, o "flotilă" de corbi a descoperit cerbul care fusese rănit. De ceilalţi, nici vorbă.
Mitică Georgescu, Vânătorile lui Ceauşescu, aşa cum au fost, Bucureşti, Editura Corint, 2003