Viaţa ca un fir de aţă

La 26 de ani, Denisa C. putea spune că este mulţumită. Reuşise să scape de naveta la ţară, căci îşi găsise un loc de muncă în Bucureşti şi, în sfârşit, se ajungea cu banii. Nu fusese de trei ani în concediu, de când terminase facultatea, şi acum făcea ultimele pregătiri pentru o săptămână la mare.

Biletele le procurase greu, prin Sindicatul de la serviciu, care îi aprobase două locuri abia pentru mijlocul lunii septembrie. Dar tot era mulţumită. Lumina celor şapte zile de soare - cu dinţi, dar totuşi soare - urma "să spargă" universul gri, păstos, al vieţii românului de rând.

Doar o umbră venea să întunece visul Denisei: se temea că ar fi însărcinată. Încă nu avea casă şi nu dorea să îşi crească micuţul prin camere cu chirie. Aşa gândea şi Ştefan, prietenul ei. De când Ceauşescu transformase femeile în animale de prăsilă, decretul ce inter­zicea întreruperile de sarcină atârna ca sabia lui Damocles deasupra tutu­ror, femei şi medici deopotrivă. Pe­deapsa cu închisoarea nu avea excepţii.

Totuşi, pastile abortive, ca şi unele anti­con­cep­ţionale tot mai ajungeau în ţară, aduse de unii sau alţii prin "vama cucului" şi se vindeau la bursa neagră, la suprapreţ, precum ca­feaua, ţigările ori alte produse strict necesare ce lipseau de pe piaţă. Şi lipseau multe în acei ani: mâncare, căldură în apartamente, apă caldă, medicamente, vată, lapte praf pentru bebeluşi, săpun, chiar detergent de rufe, până şi ciorapi sau chiloţi. Cum să creşti un copil în asemenea condiţii? Aşa că înghiţi o cutie în­treagă de pastile abortive ruseşti. A doua zi îşi luă prietenul şi plecă la mare.

La întoarcere, într-o dimineaţă, când să plece la serviciu, a început hemoragia. Sângele ţâşnea în valuri, parcă în ritmul inimii. Care bate, bate, bate. Era singură acasă şi nici bani nu mai avea. Într-un final, îşi luă inima în dinţi şi sună la Salvare. A venit neaşteptat de repede pentru acele vremuri, când erau oameni care mureau cu zile pentru că Salvarea venea târziu sau deloc, din cauza lipsei de benzină.

Astfel a intrat în viaţa ei Mariana, asistentă medicală. De ce nu a venit un medic nu a aflat. Dar nu era timp de discuţii. După ce a întrebat-o de câteva ori dacă "a făcut ceva" ca să scape de vreo sarcină nedorită, Ma­riana a şi dus-o pe Denisa în Salvare. A început o cursă contracro­no­metru prin spitalele Bucureştiului. Cel la care era arondată obligatoriu Denisa era închis pentru renovare şi nimeni nu ştia la care spital fu­seseră repartizaţi pacienţii.

După vreo două eşecuri au ajuns la un spital din Pantelimon şi Ma­riana a dispărut. În­gerul cel bun îşi făcuse datoria în ciuda riscului la care s-a expus şi fără să accepte vreun semn de re­cu­noştinţă. În acel timp, conform de­cretului, personalul me­dical avea obligaţia să nu ajute pacienta suspectată de avort până ce aceasta nu recunoştea că "a făcut ceva", cu ce metodă sau medicament, cine a ajutat-o, iar apoi acelaşi personal me­dical trebuia să anunţe organele de cercetare penală. Întrebările pe care procurorul le punea insistent pa­cientei aflate în pragul morţii erau: Ce medicament ai luat, cum se nu­meşte persoana care te-a ajutat?

La Camera de gardă, alt înger salvator. Raluca P., o tânără, medic rezident, acţionează rapid. Nu pune întrebări. E medic, nu procuror. Constată că viaţa unui om este în joc şi, cu o voce neaşteptat de fermă, aler­tează personalul: "Duceţi pa­cienta repede pe secţie, puneţi-o pe perfuzii, pregătiţi sala şi spuneţi-i domnului profesor s-o ia prima". O voce leneşă răspunde: "Dar nu avem perfuzii". Doctoriţa tună: "Luaţi din re­zerva mea personală. E la mine în dulap". Au fost ultimele cuvinte pe care le auzi Denisa. Leşinase.

S-a tre­zit pe masa de operaţie, când medici şi asistente, strânşi ciopor, priveau îngrijoraţi tumora ce tocmai o scoseseră din pacientă: "Să fie de la Cernobîl? Tot ce se poate". Amintirea accidentului nuclear din Ucraina tot mai îngrijora lumea, deşi trecuseră câţiva ani. Între timp, în România crescuse puternic nu­mărul ca­zu­rilor de cancer.

Peste vreo trei săptămâni, rezulta-tul autopsiei indică: nu a fost malign. Dumnezeu a ţinut cu Denisa. Şi tot El i-a trimis cei doi îngeri. Fără ei, Denisa nu ar mai fi trăit.

Pe Mariana nu a reuşit s-o gă­sească, nu îi ştia numele de familie. Dar pe Raluca am găsit-o eu. Astăzi, conduce secţia de ginecologie a unui mare spital judeţean din sudul ţării. Şi nu vrea să îi dau numele în ziar. Ca om a făcut ce i-a dictat conştiinţa. Ca medic a respectat jurământul lui Hipocrat.

Astăzi te-ntrebi cum a fost cu putinţă. Şi ce mijloace foloseau fe­meile pentru a evita sarcinile ne­dorite. "Mijloacele de con­tra­cepţie din perioada 1964-1989 au fost găsite, create şi imaginate din disperare. Îmi amintesc foarte bine de ele, întrucât adolescenţa şi o parte din viaţa mea s-au aflat în acea perioadă", îşi aminteşte astăzi An­toaneta Bugner, psiholog principal la Institutul Na­ţional de Hematologie Transfuzio­nală din Bucu­reşti.

"Erau, aşadar, caşetele cu chinină şi unt de cacao (oficial permise numai femeilor cu afecţiuni grave - cardiace sau de alt gen). Desigur, nu aveai acces la ele uşor. La disperare se utilizau tot felul de substitute: aspirină local, bicarbo­nat", arată Antoaneta Bugner, adău­gând: "Anticoncepţionalele rea­le erau cum­părate (atunci când pe o cale sau alta ajungeau în ţară) fără posibilitatea alegerii. Cumpărai ce găseai, când găseai".

Despre o altă formă de con­tracepţie, psihologul spune: "Între anii 1990 şi 1991, am organizat patru seminarii de consiliere HIV-AIDS în ţară. Pentru pregătirea acestora şi în cursul desfăşurării lor, a fost necesar să cunoaştem o sumă de date pri­vind viaţa sexuală a populaţiei, astfel încât am pregătit şi aplicat un chestionar. Dintre răspunsurile ob­ţinute, am reţinut următorul: foarte multe femei cu vârsta cuprinsă între 40 şi 50 de ani în acea vreme au răspuns pozitiv la întrebarea pri­vind practicarea sexului anal. Motivul: era un mijloc de contracepţie".