Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 26 de ani, Denisa C. putea spune că este mulţumită. Reuşise să scape de naveta la ţară, căci îşi găsise un loc de muncă în Bucureşti şi, în sfârşit, se ajungea cu banii. Nu fusese de trei ani în concediu, de când terminase facultatea, şi acum făcea ultimele pregătiri pentru o săptămână la mare.
Biletele le procurase greu, prin Sindicatul de la serviciu, care îi aprobase două locuri abia pentru mijlocul lunii septembrie. Dar tot era mulţumită. Lumina celor şapte zile de soare - cu dinţi, dar totuşi soare - urma "să spargă" universul gri, păstos, al vieţii românului de rând.
Doar o umbră venea să întunece visul Denisei: se temea că ar fi însărcinată. Încă nu avea casă şi nu dorea să îşi crească micuţul prin camere cu chirie. Aşa gândea şi Ştefan, prietenul ei. De când Ceauşescu transformase femeile în animale de prăsilă, decretul ce interzicea întreruperile de sarcină atârna ca sabia lui Damocles deasupra tuturor, femei şi medici deopotrivă. Pedeapsa cu închisoarea nu avea excepţii.
Totuşi, pastile abortive, ca şi unele anticoncepţionale tot mai ajungeau în ţară, aduse de unii sau alţii prin "vama cucului" şi se vindeau la bursa neagră, la suprapreţ, precum cafeaua, ţigările ori alte produse strict necesare ce lipseau de pe piaţă. Şi lipseau multe în acei ani: mâncare, căldură în apartamente, apă caldă, medicamente, vată, lapte praf pentru bebeluşi, săpun, chiar detergent de rufe, până şi ciorapi sau chiloţi. Cum să creşti un copil în asemenea condiţii? Aşa că înghiţi o cutie întreagă de pastile abortive ruseşti. A doua zi îşi luă prietenul şi plecă la mare.
La întoarcere, într-o dimineaţă, când să plece la serviciu, a început hemoragia. Sângele ţâşnea în valuri, parcă în ritmul inimii. Care bate, bate, bate. Era singură acasă şi nici bani nu mai avea. Într-un final, îşi luă inima în dinţi şi sună la Salvare. A venit neaşteptat de repede pentru acele vremuri, când erau oameni care mureau cu zile pentru că Salvarea venea târziu sau deloc, din cauza lipsei de benzină.
Astfel a intrat în viaţa ei Mariana, asistentă medicală. De ce nu a venit un medic nu a aflat. Dar nu era timp de discuţii. După ce a întrebat-o de câteva ori dacă "a făcut ceva" ca să scape de vreo sarcină nedorită, Mariana a şi dus-o pe Denisa în Salvare. A început o cursă contracronometru prin spitalele Bucureştiului. Cel la care era arondată obligatoriu Denisa era închis pentru renovare şi nimeni nu ştia la care spital fuseseră repartizaţi pacienţii.
După vreo două eşecuri au ajuns la un spital din Pantelimon şi Mariana a dispărut. Îngerul cel bun îşi făcuse datoria în ciuda riscului la care s-a expus şi fără să accepte vreun semn de recunoştinţă. În acel timp, conform decretului, personalul medical avea obligaţia să nu ajute pacienta suspectată de avort până ce aceasta nu recunoştea că "a făcut ceva", cu ce metodă sau medicament, cine a ajutat-o, iar apoi acelaşi personal medical trebuia să anunţe organele de cercetare penală. Întrebările pe care procurorul le punea insistent pacientei aflate în pragul morţii erau: Ce medicament ai luat, cum se numeşte persoana care te-a ajutat?
La Camera de gardă, alt înger salvator. Raluca P., o tânără, medic rezident, acţionează rapid. Nu pune întrebări. E medic, nu procuror. Constată că viaţa unui om este în joc şi, cu o voce neaşteptat de fermă, alertează personalul: "Duceţi pacienta repede pe secţie, puneţi-o pe perfuzii, pregătiţi sala şi spuneţi-i domnului profesor s-o ia prima". O voce leneşă răspunde: "Dar nu avem perfuzii". Doctoriţa tună: "Luaţi din rezerva mea personală. E la mine în dulap". Au fost ultimele cuvinte pe care le auzi Denisa. Leşinase.
S-a trezit pe masa de operaţie, când medici şi asistente, strânşi ciopor, priveau îngrijoraţi tumora ce tocmai o scoseseră din pacientă: "Să fie de la Cernobîl? Tot ce se poate". Amintirea accidentului nuclear din Ucraina tot mai îngrijora lumea, deşi trecuseră câţiva ani. Între timp, în România crescuse puternic numărul cazurilor de cancer.
Peste vreo trei săptămâni, rezulta-tul autopsiei indică: nu a fost malign. Dumnezeu a ţinut cu Denisa. Şi tot El i-a trimis cei doi îngeri. Fără ei, Denisa nu ar mai fi trăit.
Pe Mariana nu a reuşit s-o găsească, nu îi ştia numele de familie. Dar pe Raluca am găsit-o eu. Astăzi, conduce secţia de ginecologie a unui mare spital judeţean din sudul ţării. Şi nu vrea să îi dau numele în ziar. Ca om a făcut ce i-a dictat conştiinţa. Ca medic a respectat jurământul lui Hipocrat.
Astăzi te-ntrebi cum a fost cu putinţă. Şi ce mijloace foloseau femeile pentru a evita sarcinile nedorite. "Mijloacele de contracepţie din perioada 1964-1989 au fost găsite, create şi imaginate din disperare. Îmi amintesc foarte bine de ele, întrucât adolescenţa şi o parte din viaţa mea s-au aflat în acea perioadă", îşi aminteşte astăzi Antoaneta Bugner, psiholog principal la Institutul Naţional de Hematologie Transfuzională din Bucureşti.
"Erau, aşadar, caşetele cu chinină şi unt de cacao (oficial permise numai femeilor cu afecţiuni grave - cardiace sau de alt gen). Desigur, nu aveai acces la ele uşor. La disperare se utilizau tot felul de substitute: aspirină local, bicarbonat", arată Antoaneta Bugner, adăugând: "Anticoncepţionalele reale erau cumpărate (atunci când pe o cale sau alta ajungeau în ţară) fără posibilitatea alegerii. Cumpărai ce găseai, când găseai".
Despre o altă formă de contracepţie, psihologul spune: "Între anii 1990 şi 1991, am organizat patru seminarii de consiliere HIV-AIDS în ţară. Pentru pregătirea acestora şi în cursul desfăşurării lor, a fost necesar să cunoaştem o sumă de date privind viaţa sexuală a populaţiei, astfel încât am pregătit şi aplicat un chestionar. Dintre răspunsurile obţinute, am reţinut următorul: foarte multe femei cu vârsta cuprinsă între 40 şi 50 de ani în acea vreme au răspuns pozitiv la întrebarea privind practicarea sexului anal. Motivul: era un mijloc de contracepţie".
