Ziariştii şi puterea: Cântarea României din 1989 a fost parţial trucată: Televiziunea a folosit imagini din arhivă

Manifestare propagandistico-artistică de mare amploare, Cântarea României avea o unică finalitate "palpabilă": emisiunea difuzată săp­tă­mânal pe micile ecrane, du­mi­nica seara, la o oră de maximă audienţă. De parcă, la cât de scurt era programul tv, nu ar fi fost de maximă audienţă orice ar fi fost difuzat!

Pentru că presupunea o muncă de documentare, filmare şi montaj enormă, Cântarea României televizată avea în spate o echipă formată din practic toţi redactorii din turnul de pe Strada Pangratti. Două săptămâni avea fiecare la dispoziţie pentru a realiza emisiunea dintr-un judeţ. "Era un spectacol fastuos, extraordinar şi imposibil de făcut acum, pentru că nu mai sunt bani. Dar pe vremea aia nu întrebam de bani!", crede Smaranda Jelescu, unul dintre redactorii-realizatori ale căror nume au putut fi adesea văzute pe gene­ricele emisiunii.

Povestind la rece, după 20 de ani care au schimbat radical societatea românească, Smaranda Jelescu spune despre Cântarea României că nu era o invenţie a Televiziunii Române: "La un Eurovision desfăşurat în Norve­gia, emisia a început cu «Cântarea Nor­vegiei». Şi noi stăteam şi ne uitam la televizor şi râdeam, făceam bancuri: «Uite mă, la ăia, să vină la noi să-i învăţăm. De ce arată sondele alea aşa? Să pună pe unii să danseze pe sonde!». Eram mari maeştri ai combinaţiilor. Ca să lămurim, acest concept de Cântarea României a fost preluat după modelele din alte ţări, dar a scapat de sub control şi a ajuns pe mâna lui Tudor Vornicu". Director de programe de divertisment al televi­ziunii naţionale şi idol al redactorilor şi realizatorilor, Vornicu i-a instruit rapid şi i-a motivat să vadă partea plină a paharului: «Ia nu fiţi voi tâmpiţi, voi nu vă daţi seama că aveţi două săptămâni să faceţi un film? O lume-ntreagă, o scormoniţi, imposibil să nu găsiţi ceva interesant: unul care creşte fluturi, mai ştiu eu ce?! Jucaţi-vă la montaj, faceţi combinaţii!». Asta ne-a spus şi chiar asta am făcut. Începuse să apară concurenţa între noi, asta înseamnă că produsele noastre nu erau propagandă pură, ci şi artă. Dacă n-ar fi fost artă, n-ar fi existat competiţie", este convins realizatorul tv.

"Din punct de vedere profesional, suntem doctori în această meserie, dar din păcate nu mai avem unde s-o practicăm. Nu e decât ce-am învăţat noi la îndemnul lui Tudor Vornicu. El ne-a spus că "din orice fenomen care se întâmplă trebuie să iei acel lucru care-ţi convine. Deci, să vă convină că-n două săptămâni trebuie să faceţi un spectacol de 40 de minute. Şi să nu semene unul cu altul!", continuă Smaranda Jelescu.

Un exemplu în acest sens este una din ediţiile emisiunii, realizată la Suceava, după cum îşi aminteşte rea­lizatorul tv: "În loc să înceapă cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, începea cu nişte versuri scrise de mine, «Ştefane, Măria Ta», recitate de doi actori din Iaşi în faţa statuii lui Ştefan cel Mare din Suceava. Pe Sofia Vico­veanca am pus-o să-mi spună un bocet de moarte într-o pădure în­zăpezită în care eu am zbierat la ope­rator «Cadru rusesc, fir-aţi... !» Au făcut cadru rusesc, cu tăietorul de lem­ne care dărâma copacul, pe fundal, şi Sofia, îmbrăcată toată în negru, bocind. Cadru de mare film al şcolii ruseşti... iată ce am reuşit să fac într-o astfel de emisiune!".

Smaranda Jelescu susţine că redactorilor nu li se cerea să facem kitsch, ci artă. Erau obligaţi să facă începutul, mijlocul şi sfârşitul patriotice, era "obligatoriu ca toate emisiunile să înceapă cu o chestie de tipul «Partidul, Ceauşescu, România». Care, la rece privind, era un şlagăr mortal! Dar, în 1989 nu se mai putea face Cântarea României pentru că nu se mai aduna nimeni în piaţă! Puteai foarte bine să te duci la Teatrul de Stat să filmezi o premieră sau să aduni un ansamblu folcloric şi să filmezi un program, să te duci la ţară să filmezi olarul, dar nu se mai aduna lumea pentru mo­mentele de început, mijloc şi final, care erau un imn închinat tovarăşului Nicolae Ceauşescu. În 1989 am avut mari probleme cu filmările în piaţă. De fiecare dată când începeam lucrul la o emisiune, aveam grijă ca în pri­mele zile să filmăm momentele «patriotice». Dacă scăpam de astea, restul mergea uşor".

Toţi cei care lucrau la Cântarea României ştiau că aproape peste tot în ţară exista această problemă, a oamenilor din piaţă. Astfel că, pentru judeţele unde nu se reuşea realizarea clasicelor cadre de început, mijloc şi final, se foloseau momente înregistrate în 1988. "Mi se pare că ideea îi venise chiar prim-secretarului de la Ialomiţa şi apoi s-a preluat şi în alte judeţe, dezvăluie Smaranda Jelescu. De altfel, trebuie să spun că funcţiona o solidaritate extraordinară între oamenii din Televiziune şi secretarii de judeţ. De cum descindeam în birourile lor, primul lucru pe care-l făceau era să deschidă aparatele de radio, pentru ca zgomotul să bruieze conversaţia".

Aceste "întâmplări" nu erau deloc... întâmplătoare! În 1989, în Televiziune, toată lumea aştepta ceva. Cel puţin, aşa susţine realizatorul tv: "Erau foarte mulţi colegi care aveau acces la ziarele ruseşti şi le aduceau la muncă. Din presa rusă se vedea că perestroika era din ce în ce mai avântată şi, dincolo de simpatii sau antipatii, toţi ştiau că soarele de la Est răsare. Unul dintre şefii mei, Octavian Iordăchescu, cunoştea foarte bine limba rusă. Traducea direct, în timp ce ne citea articolele din «Pravda», din «Izvestia». De acolo am aflat nişte lucruri de neimaginat, incendiare: ideea pluripartitismului, ideea expri­mării libere a opiniei, deschiderea către Vest... Printre noi circula chiar o glumă: «L-au răpit pe Gorbaciov! Haideţi să facem echipele pentru Cântarea României!». Atmosfera era, deci, «în cunoştinţă de cauză», lucrurile se petreceau pe faţă. Televiziunea era locul în care se simţea pulsul întregii naţiuni şi a fost primul loc în care s-a simţit că se va întâmpla «ceva»".

Dacă oamenii din Televiziune ştiau, "categoric că se ştia până la niveluri înalte că urmează schimbări mari", continuă Smaranda Jelescu. "Cert este că viaţa era de nesuportat, tocmai pentru că petrecusem un deceniu «minunat», anii ’70 – ’80. Poate că tine­rii de azi nu ştiu, dar niciodată nu trebuie să contenim să spunem: lumina se închidea, caloriferele îngheţau în apartamente, iar alimentarele erau pline de... conserve. Eu nu mai ştiu cum şi din ce trăiam. Această demenţă materială a fost extrem de importantă pentru că România nu mai avea datorii din 1987. Dar ne câştigasem independenţa faţă de creditorii externi de doi ani, şi noi continuam să murim de foame. Asta a scos lumea din minţi şi a făcut-o ca, în final, să iasă în stradă, în piaţă, dar nu pentru momentele patriotice ale Cântării României!"