Ziarul care se dădea pe sub mână

Publicaţia Secvenţa, care se tipărea în fiecare vară cu ocazia Festivalului de Film pentru Tineret de la Costineşti, ajunsese în 1989 la cea de-a 12-a ediţie. Pe litoral se distribuia gratuit, iar în Bucureşti se vindea contra cost - atât era de căutată.

O revistă cum nu se mai văzuse, cum nu se mai citise (un fel de Caţavencu al zilelor noastre), în paginile căreia apăreau articole şi ilustraţii pe care cei mai mulţi le savurau cu mare plăcere, iar alţii, cărora le lipsea simţul umorului, pufneau pe nas şi dădeau cu subsemnatul în note pline de spoieli verbale menite s-o discrediteze. Atât pe ea, revista, cât şi pe Ion Cristoiu, cel care se afla atunci la conducerea publicaţiei.  

Spre exemplu, la data de 12.08.1986, o anume "Florina" redacta într-o notă dată Securităţii:
"În cadrul galei filmului cu tema­tică pentru tineret, zilnic a apărut Secvenţa - cotidian estival al galei, având ca redactor-şef pe Ion Cristoiu, redactor-şef adjunct al ziarului Scînteia Tineretului, conducătorul Suplimentului Literar Artistic al Scînteii Tineretului. Secvenţa este de fapt o foaie volantă a acestei manifestări cinemato­grafice, care are de fapt ca scop prezentarea producţiei de filme, analiza estetică a acestora, dezbateri între critici de specialitate şi realizatori, prezentări din culisele reali­zării filmelor respective. Sub o formă anecdotică, de vacanţă, Secvenţa în mare măsură a reuşit să realizeze aceste obiective, dar, sub directa conducere a lui Ion Cristoiu, a întrecut de multe ori măsura (...)".


ALT FEL DE FESTIVAL
"Nu poţi înţelege festivalul şi ce s-a întâmplat acolo dacă nu ţii cont de două lucruri - spune Ion Cristoiu. La conducerea UTC-ului era Nicu Ceauşescu, care, pe lângă puterea pe care o avea faţă de un prim-secretar de UTC obişnuit, era şi o minte mai luminată. Era ceva mai liberal. Şi doi, în acest context, Costineştiul, prin tot ce se întâmpla acolo, era considerat un fel de oază de minimă libertate acceptată chiar şi de partid. Se spunea -  «este Costineşti», se considera o staţiune a tineretului, iar «tineretul poate să facă acolo şi prostii». Se pleca de la premisa că turiştii, cei mai mulţi dintre ei studenţi, trebuie să se bucure de o anumită libertate. Dacă erau controlaţi, asta nu ştiu, dar ştiu cum se simţeau oamenii."

Făcând parte şi din juriul festivalu­lui la câteva ediţii, Ion Cristoiu îşi aminteşte pe ce considerente se acor­dau premiile filmelor înscrise în competiţie. "Atunci, era o mai mare atenţie acordată criteriului profesio­nal, în timp ce la nivel naţional juriile trebuiau să ţină cont şi de criterii ideologice. Acest festival era unul paralel cu festivalurile oficiale." În cazul multor filme, premierea lor de juriu a fost controversată din punct de vedere ideologic, dar, spune Cristoiu, exista un fel de înţelegere.

Şi anume, aceia care luau premiile le obţineau doar în cadrul festivalului, şi nu la nivel naţional. Ei bine, în acest context, al festivalului şi a tot ceea ce se întâmpla acolo legat de evenimentul care umplea în fiecare vară staţiunea de pasionaţi ai filmului s-a hotărât tipărirea unui ziar. Un ziar al festivalului, care apărea timp de 10 zile, adică pe tot parcursul desfăşurării evenimentului dedicat filmului românesc pentru tineret. Un ziar condus de Ion Cristoiu până în 1986.
ALT FEL DE ZIAR
"În perioada respectivă, eram detaşaţi la mare. Eu lucram cu foarte mulţi colaboratori. Printre ei se numărau şi Mircea Dinescu, Nae Caranfil. Era un ziar care se făcea după terminarea vizionării filmului din seara respectivă. Deci, după 12:00 noaptea şi până la 4:00 dimineaţa. Pentru mine, Secvenţa a fost şcoală. De acolo am învăţat eu presă. În vreme ce la Scînteia Tineretului trebuia să pun titlul potrivit unui standard, aici puteam să mă joc cum vreau eu: să dau titlul pe toată pagina, să public fotografii inedite etc.

Farmecul articolelor pe care le publicam în Sec­venţa consta în anumite aluzii pe care le făceam noi la adresa filmelor. Tocmai pentru că ironi­zam, aveam succes. Ironizam anumite clişee ale propagandei, prin diferite forme ale comicului, prin explicaţii la foto­grafii.

După ce terminam zia­rul, încercam să dorm şi eu, cam o oră, după care mergeam în tipografie - la Constanţa se tipărea. Distribuirea lui se făcea gratis şi era un adevărat spectacol. Întotdeauna se dădea în amfiteatrul care găzduia vizionarea filmelor şi aproape se rupea din mâini. Ajungea şi la Bucureşti, contra cost. Succesul nu se datora faptului că era disident, ci pentru că era un ziar foarte bun, ironic, în care cititorii regăseau clişee de care şi ei se amuzau.

Un personaj ironizat era atunci, spre exemplu, marele regizor Sergiu Nicolaescu. El era ţinta mai ales a tinerilor regizori şi a noastră. Întotdeauna venea cu motociclişti după el, care făceau mult zgomot, iar noi îi ironizam această descindere. El era supervedeta festivalului. Toate fotografiile erau din instantanee şi în funcţie de aceste instantanee se dădeau explicaţii la fotografii. De asta se vindea la Bucureşti pe sub mână şi la un preţ foarte mare. Pentru că se făcea într-un context în care exista o presă plină de clişee.

El era un ziar îndrăzneţ şi nota care mi-a fost făcută Securităţii, în 1986, de Florina - care nu ştiu cine era - bănuiesc totuşi că făcea parte din echipa mea o dată ce ştia unele lucruri, relatează un incident, de altfel, real. Dar în ce sens!?
La un mo­ment dat, noi, cei care făceam parte din echipa Secvenţa, am intrat într-un conflict mai ales cu Mircea Da­ne­liuc. Din câte îmi amintesc, acesta filma o secvenţă dintr-un film al său cu Sergiu Nicolaescu stând în genunchi. Noi am dat aceas­tă imagine şi am scris o ironie de genul, «în genunchi mă întorc la tine». Ironie pe care Mircea Dane­liuc, mare regizor, dar om lipsit de umor, n-a gustat-o şi atunci ne-a reclamat, aşa cum se spune în nota de la Securitate.

De fapt, ne-a reclamat la Dumitru Popescu, direct la Bucureşti. Nicu Ceauşescu, când a fost sunat de Dumitru Popescu, în stilul lui - pentru că el întotdeauna era pe contrasens faţă de bătrâni - a telefonat şi a cerut, ca rezultat al acestei plângeri, ca în finalul festiva­lului echipa publicaţiei Sec­venţa să fie urcată pe scenă şi felicitată din partea lui. Deci ăsta era un semnal că el nu numai că nu a ţinut cont de plângerea primită, dar prin care spunea «puţin ne pasă de ce s-a întâmplat, noi în continuare girăm această echipă». Ceea ce s-a şi în­tâmplat.

Numai că această informatoare spune că eu am făcut un gest fascist. În general, supărările mai mari le aveau regizorii sau scenariştii care erau conformişti şi pe care noi nu îi iertam. Se plângeau de faptul că, «după ce că facem texte pentru partid, ne mai şi ironizează». Nicu Ceauşescu nu suporta întotdeauna să se intre în ograda lui. Considera şi el că această staţiune, Costineştiul, este a tinerilor, a studenţilor care sunt trataţi altfel. Cărora li se mai treceau cu vederea anumite liber­tăţi.

Nicu Ceau­şescu nu era idiot. Îşi dădea şi el seama şi râdea ca toată lumea la nişte ironii de-ale noastre, la cli­şeele filmului patriotard. Noi iro­ni­zam dur filmele de acest gen, pline de clişee, şi în care ne dădeam seama că scenariul este aranjat în aşa fel, încât să iasă eroul pozitiv. În general, studenţilor li se îngăduia o mai mare libertate. Controlul nu era atât de rigid. Se pleca de la premisa că studenţii sunt o altă lume, în consecinţă nu putem să aplicăm măsurile rigide ca la tinerii muncitori.

Cel mai bun test al filmelor care se difuzau la Costineşti era amfi­tea­trul. Un loc mereu plin, arhiplin, şi în care mani­festările publicului nu erau îngrădite. Cei prezenţi îşi permiteau să râdă ori să fluiere la filmele pline de clişee. Era un examen de public extraordinar pentru regizori, deoarece acolo nu puteai controla reacţiile oamenilor. Dar trebuie să spun că toate marile scandaluri dintre regizori se creau din invidie. Se pârau unii pe alţii la partid. Informatorul sesiza un scandal creat de regizori, nu de activiştii de partid. Se lucrau între ei cu argumentele ideologice".