A fost odată...

Fie că sunt spuse în prispa casei sau la gura sobei, bătrânele basme strălucesc încă sub aura copilăriei.

Colecţiile magice de poveşti, creaţiile populare şi legendele îşi trag seva din lumea tradiţională a satului. Basmele populare au drept izvor obiceiul străvechi de a povesti. Prin intermediul lor, omul de rând îşi exprimă asipraţii imposibil de atins în realitate. Doina Işfănoni, Directorul Ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" interpretează basmul şi îi conferă un dublu aspect : "Arta povestitului are dublu rol. Pe de o parte, oamenii de la sat păstrau vie în comunitate amintirea unui fond mitologic, arhaic. Comunitatea respectivă, prin succesiunea generaţiilor, se impunea să nu-l piardă. Era legat de valorile morale, de relaţia dintre bine şi rău. Era legat de eroism, de onestitate, de lucrurile bune şi rele. Blaga spunea la un moment dat: «basmul este un fel de geografie mistică a spaţiului vital al omului». Se reflectă în naraţiune.

SPIRITUALITATE POPULARĂ
Apoi, există cealaltă conotaţie: a povestitorului, a omului cu har, a persoanei alese, al celui care este înzestrat cu o memorie bună, un talent narativ în sensul restituirii plăcute. Darul povestirii nu-i la îndemâna oricui. Asta făcea ca unul dintre oameni să devină în comunitate persoană aleasă. Şi prin faptul că avea o memorie bună, dar era şi bun orator. În felul acesta, în relaţiile umane s-a cristalizat o altă relaţie… cea care adună în prispa povestitorilor copiii, tineret, dar şi pe cei maturi. Ţăranul nu avea prea mult timp de poveşti, dar odată cu iarna timpul lui este dedicat spiritualităţii populare. Există timpul lui Dumnezeu, al rugăciunii, al mersului la biserică, al sărbătorii. Acum, intervin foarte multe asemenea momente mai ales că în post există o nevoie de redefinire a sinelui, o nevoie a spaţiului de purificare. Asemenea prilejuri însemnau deci duminicile, perioada de după slujbă, mesele la gura sobei. Oamenii făceau dintr-o întâmplare banală o poveste… sau readuceau în atenţia familiei şi a celor apropiaţi vechile poveşti".

REPERELE UMANE
Pe de altă parte, basmul poate avea rosturi iniţiatice. "Şi aici, continuă Doina Işfănoni, ne raportăm la şezători fiindcă tot în această perioadă de iarnă se organizează clăcile. Fetele erau foarte preocupate de a afla cum trebuie să fie o fată de condiţie bună. Ascultau poveştile cu zâne şi feţi frumoşi, dar şi poveşti interesante care le anticipau anumite gânduri. Există un anumit tip de naraţiuni, de poveşti, cu rosturi formative, în care oamenii, mai precis fetele, sunt avertizate ce să aibă de grijă. Ele sunt atenţionate că acei cai din basme, care se transformă în feţi frumoşi, sunt de fapt spirite rele. Prin legende, prin basme, se tezaurizează aşadar averea spirituală a unei comunităţi. Mai există poveştile pe formulă rituală care se spun, în general, în preajma Crăciunului. Şi ele sunt repere de spiritualitate prin care oamenii de la sat, în ajunurile marilor sărbători, rememorează realitatea în care au trăit… rememorează basmele fantastice şi învăţăturile lor. Curiozitatea tipică omului din zonele rurale îi determina de fiecare dată să afle care sunt tainele marilor sărbători ce urmau să vină. Astfel, încadrau basmele în expresii extraordinar de subtile şi de rare, în care se îmbină elementul precreştin cu cel creştin. De asemenea, lupta dintre bine şi rău este extraordinar de frumos adaptată la universul rural. Totdeauna ţăranul era atent localizat şi asta se datorează în mare parte puterii povestitorului. Momentele acestea speciale sunt un fel de citire în familie a textelor sfinte".

UNIVERSUL MITIC
Dacă în timpul primăverii omul de la sat este dornic de a fi în contact cu întregul miracol al deşteptării forţelor, iarna este poate cel mai fantastic segment de libertate spirituală, de rememorare în relaţie cu semenii. "Pornind de la acest fenomen al povestitului, s-a ajuns şi la şcoala colindatului. Suntem la o cadenţă extrem de susţinută, timpii sunt scurţi în succesiunea unor evenimente. Aici este cea din urmă valoare a povestitului. Fiecare om simte nevoia dialogului, a comunicării, a transmiterii de informaţie. Simte nevoia să pătrundă în acest cadru stimulativ care l-a constituit pentru povestitor relaţia cu ascultătorul, cu comunitatea. Citim basmele, dar când ele sunt rostite, acea atmosferă de rupere de cotidian este fermecătoare. Universul mitic, fantastic al basmului, crează un miraj şi ne face să uităm de timpul în care suntem. Lucruri şi valori de care omul, cât va fi om, va avea nevoie.

POVESTITORI
Mai avem în sate oameni capabili să fie povestitori. Este un tezaur uman viu, care timp de o oră, două, exprimă necesitatea acestei fascinante povestiri care se cheamă basm. Iar cei din mediul rural ştiu să îl explice până la nivelul absolut. Mai mult, plonjează extraordinar în extrem: de la asumarea basmului şi până la concretizarea lui. Lucrurile sunt interesante pentru că exprimă motive şi tipuri de acţiuni prin care comunitatea rurală îşi ţesea coeziunea. Erau momente ori situaţii în care se spuneau cele mai fantastice oraţii… mare parte din ele conţineau elemente de geneză. Omul de la sat a fost întotdeauna ca un burete, avid de absorbit. În continuare, el face din povestirile lui un punct de reper şi îl asociază foarte uşor cu talentul nativ. El este cel care începe povestirile cu «a fost odată ca niciodată»… sau «am auzit o poveste…, dar staţi să vă spun!». El aduce din mediul său înconjurător o serie întreagă de elemente, ca omul să nu vadă basmul o treabă abstractă", mărturiseşte Directorul Ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului.

Există o diferenţă între poveştile cotidiene şi cele folclorice, basmele, şi anume relaţia de credibilitate. "Basmul niciodată nu a fost considerat o scorneală, tocmai pentru că povestitorul de la sat ştia să o redea plăcut. Erau amprentaţi drept mentori, iar prestigiul lor creştea. Povestitorii se remarcau prin calitatea de a reda o creaţie epică. Faptul că ascultau un bătrân la gura sobei le capacita toate simţurile. Percepţia nu era numai auditivă ci şi vizuală. Cele două canale fundamentale au impresionat de fiecare dată. Faţă de o lectură, povestitul a adus aceste multiple calităţi.

MOZAIC AL PERCEPTELOR
De foarte multe ori, în mediul rural, se creează ceea ce noi numim «şansa dialogului». Mulţi întrerup, pun întrebări… o atmosferă de neînlocuit. Tentaculele oratoriei pot oferi omului de azi un tip de echilibru unic…Tihna după-amiazelor de duminică, în care se povesteşte, are valoare absolută pentru membrii unei comunităţi rurale. Probabil că fără să-şi dea seama, ei constituie un mozaic foarte interesant al preceptelor morale. Foarte multe lucruri reuşeşti să desprinzi din acele după-amieze de poveste. Iar cel mai important din ele este cel al credinţei… tocmai de aceea, basmul va rămâne o tradiţie populară !", încheie Doina Işfănoni.

"SPUNE, POVESTE"
De-a lungul timpului, basmele au rămas unele dintre cele mai îndrăgite opere. Mai întâi ascultându-le şi apoi prin lectura lor, copiii şi-au însuşit comoara nepreţuită a înţelepciunii populare. Prin morala pozitivă, basmele au produs o impresie puternică asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor. Basmul popular creează o atmosferă de optimism. Subiectele sunt, de asemenea, variate, atât prin diversitatea peripeţiilor înfăţişate, cât şi prin complexitatea aspectelor de viaţă din care se inspiră. În cuprinsul basmului, oamenii de la sat au intersectat de cele mai multe ori formule tradiţionale, care arată un nou moment al acţiunii, o nouă peripeţie: "Un tăciune şi-un cărbune, spune, poveste, spune...". Uneori, formula tradiţională ilustrează calea lungă pe care trebuie s-o străbată eroul: "Şi merseră cu toţii, merseră ca şi cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Alteori, aceeaşi formulă tradiţională scoate în relief greutatea unei lupte: "Se luptară, se luptară, zi de vară până-n seară".

Povestea întâmplărilor închipuite

Lumea satului tradiţional românesc, ca şi a celui contemporan, rămâne în bună parte o lume cvasinecunoscută în alcătuirea şi manifestarea ei vie şi dinamică. Ion Aurel-Candrea nota în cartea sa intitulată "Lumea basmelor " : "Specialişti sau amatori, reprezentând sau încercând să se acomodeze rigorilor satului dintr-o perspectivă sau alta, dar, din păcate, investigaţiile lor, cât de amănunţite, n-au reuşit să pătrundă ori să descifreze acele mecanisme şi stări sufleteşti intime… acele norme nescrise care reglează viaţa de zi cu zi a ţăranului în dimensiunile ei reale şi imaginare. Nu ştim decât la modul general, «în principiu» şi cel mai adesea doar din bănuite, atâtea şi atâtea lucruri. Ne referim, cu deosebire, la ceea ce nu se vede cu ochiul liber, la ceea ce a fost, şi este, viaţa internă a ţărănului, materială şi spirituală, la traiul lui cotidian. Nu ştim încă foarte bine, sau deloc, cum se odihneşte, cum doarme, ce, cum şi unde mănâncă, cum se orientează doi fraţi, pe care dintre bătrâni moştenesc şi ce anume moştenesc. Omul de sat, întrebat de povestitor când s-a petrecut cutare lucru din basm, îţi va răspunde : «într-o vreme când pisicile umblau cu pantofi» sau «când făcea plopul pere şi răchita micşunele». În cursul povestirii lor vom găsi adesea astfel de impreciziuni de timp : «a crescut într-un an cât alţii în zece». Tot aşa de puţin este precizat şi spaţiul. Locul unde se desfăşoară acţiunea este «peste nouă mări şi peste nouă ţări». Există o diferenţă între basm şi legendă. Basmul este o povestire a unor întâmplări închipuite, ce nu au nici o bază istorică. Legenda însă, se bazează pe un fapt istoric, păstrat prin tradiţie şi alterat, în cursul timpurilor, de imaginaţia populară ".


"Omul de la sat a fost întotdeauna ca un burete, avid de absorbit. El face din povestirile lui un punct de reper şi îl asociază foarte uşor cu talentul nativ. El este cel care începe povestirile cu «a fost odată ca niciodată»… sau «am auzit o poveste..!». El aduce din mediul său înconjurător o serie de elemente"

"Oamenii de la sat păstrau vie în comunitate amintirea unui fond mitologic, arhaic. Comunitatea respectivă, prin succesiunea generaţiilor, prin valorile morale, se impunea să nu-l piardă".
Doina Işfănoni

"Ţăranul nu avea prea mult timp de poveşti, dar, o dată cu iarna, timpul lui este dedicat spiritualităţii populare. Există timpul lui Dumnezeu, al rugăciunii, al mersului la biserică, al sărbătorii. Acum, intervin foarte multe asemenea momente, mai ales că în post există o nevoie de redefinire a sinelui, o nevoie a spaţiului de purificare. Asemenea prilejuri însemnau deci duminicile şi mesele la gura sobei".
Doina Işfănoni

"Darul povestirii nu-i la îndemâna oricui. Asta făcea ca unul dintre oameni să devină în comunitate persoană aleasă. Şi prin faptul că avea o memorie bună, dar era şi bun orator. În felul acesta, în relaţiile umane s-a cristalizat o altă relaţie… cea care adună în prispa povestitorilor copiii…"
Doina Işfănoni

"Oamenii plonjează extraordinar în extrem: de la asumarea basmului şi pâ¤nă la concretizarea lui. Lucrurile sunt interesante pentru că exprimă motive şi tipuri de acţiuni prin care comunitatea rurală îşi ţesea coeziunea. Erau situaţii în care se spuneau cele mai fantastice oraţii, cu elemente de geneză".
Doina Işfănoni