Acasă

de Cristinel C. Popa | 13 Mar 2008 • 00:00

Acum câteva zile, Costel Busuioc a vorbit la telefon cu părinţii săi, care locuiesc în cătunul Goruni, lângă Iaşi. Le-a promis ajutorul şi că se vor revedea, dacă va câştiga concursul.

Dacă ar fi cântat manele i s-ar fi dus buhul mult mai repede printre locuitori, este de părere profesoara de română a şcolii din Goruni. Dar şi aşa, mulţi l-au recunoscut imediat, de la primele ştiri difuzate. Până să termine clasa a VIII-a şi să plece în ţară, Costel şi-a petrecut viaţa printre aceşti oameni, prin aceste locuri. Acum, mama sa este casnică, tatăl lucrează ca paznic, iar fraţii s-au împrăştiat pe unde au putut. Una dintre surori, mai mare cu un an, locuieşte cu soţul său în aceeaşi localitate, iar fetele mai mici (mezina are 16 ani) trăiesc în căsuţa îngustă de chirpici cocoţată pe un vârf de deal la marginea satului. E fosta locuinţă a bunicii paterne a lui Costel Busuioc. Dorm cu toţii în trei paturi înguste, vegheaţi de flacăra lumânărilor şi privesc ştirile de pe singurul post recepţionat, TVR, la un televizor de autoturism cât o cutie de chibrituri, conectat la o baterie, tot de maşină. Tatăl băiatului, care lucrează ca paznic, e din două în două zile acasă. Când e programată emisiunea “Fiii lui Babel” se duc cu toţii la un vecin care are cablu. Familia Busuioc este una dintre cele mai sărace din comună.

DRUMUL. Tomeştiul se află la circa 7 kilometri de Iaşi. Trecând pe lângă groapa de gunoi a oraşului, locuitorii săi pleacă şi se întorc de aici folosind cursele regulate de maxi-taxi. De la şosea, din centrul comunei, un drum pietruit îmbracă dealul până în satul Goruni. Ca să ajungi la locuinţa familiei Busuioc, urci şi cobori pante prăpăstioase. Dacă ai venit cu maşina, ajungi la un moment când trebuie să tragi pe dreapta şi s-o iei la picior spre pădure. Şi tot urci coline abrupte, până ajungi la căsuţa cocoţată pe un dâmb, la 300 de metri de ultima casă electrificată şi de cablul tv.

VIZITATORI. Acest drum este străbătut de tatăl lui Costel Busuioc, un bărbat de 54 de ani, supraponderal, “cu hipertensiune arterială”. E aşteptat în poartă, încă de pe vremuri, de mama lui Costel, o femeie uscăţivă, cu o privire ageră, neîncrezătoare. Locuitorii Goruniului s-au obişnuit cu vizitatori străini în bătătură. Când am ajuns a doua oară la Goruni, Constantin se oprise în drum şi-i scria unui consătean pe o bucată de hârtie ziua şi ora la care poate recepţiona emisiunea “Fiii lui Babel”. Cu o zi înainte, femeia refuzase să mă primească, dar a stat de vorbă cu mine în spatele porţii încuiate. M-a invitat să vin a doua zi, la 8 Martie, pentru că bărbatul ei va fi atunci acasă şi el ştie mai bine să vorbească. A doua zi, Constantin m-a ajuns din urmă pe drum şi, uşor neîncrezător la început, m-a acceptat şi am urcat împreună spre casă. Ne-au lătrat câinii. Ne-a udat şi o ploaie ivită pe neaşteptate. “Aţi fost şi ieri?”, m-a întrebat mirat că am ajuns a doua oară aici. Cu ani în urmă, acelaşi drum era parcurs de Costel, care venea aici să o vadă pe bunica. Traseul trece pe lângă şcoală, ocoleşte câteva birturi şi case arătoase până să ajungă în partea sărăcăcioasă a cătunului. Până să ne apropiem de sălbăticia pădurii, din spatele copacilor pitici şi a buruienilor stufoase ne fac cu ochiul casele ştirbe. Locuinţa e retrasă, cea mai retrasă din zonă. Soţia nu-i acasă, a plecat la pădure să strângă crengi pentru foc. Una dintre fiice trebăluieşte-n singura odaie încălzită. Pentru a evita descoperirea, bărbatul nu mă invită înăuntru. Vorbim afară, sprijiniţi în bârnele aşezate sub acoperişul de azbest, parcă la mai puţin de un stat de om deasupra pământului.

EMOŢII. “Toată lumea când mă întâlneşte îmi zice: «Ah, feciorul tău cântă!», toată lumea e mândră, mă întreabă dacă se întoarce, dar ce să facă, primarului îi pare bine, poate că îl va face cetăţean de onoare”, spune omul. Cu toate acestea, nu-şi face prea mari speranţe în privinţa rezolvării celei mai mari dintre durerile sale: lipsa curentului electric: “Nu cred că ne-ar ajuta cineva, nici n-am cerut. Ar trebui patru stâlpi până la mine acasă, e o distanţă de 300-400 de metri. Costă peste 100 de milioane de lei. Primarul nici n-are de unde, dar nici nu se înghesuie să ne ajute”, mormăie Constantin, care povesteşte cum pleacă seara la patru şi ajunge a doua zi pe la zece acasă. “Am avut o meserie bună, am fost şofer la ITA, pe tir, am lucrat şi aproape zece ani la canal. Au fost vremuri bune. La ţară, oricât ai munci, e greu să te descurci”, precizează bărbatul. Imediat trecem la subiectul fierbinte. “Dacă va câştiga Costel va fi foarte bine. Da, dar tura aceasta a meritat o notă mai mare şi i-au dat una mai mică. Băiatul este încrezător, speră să învingă, dar totuşi are emoţii. Data viitoare va cânta una dintre melodiile interpretate deja în concurs şi alta indicată de ei. La acestea spune că se descurcă mai greu, că trebuie să le înveţe.” Din discuţia pe care au purtat-o la telefon acum o săptămână a înţeles că producătorul, “parte femeiască” nu mai vrea să îi dea drumul. În România au apărut destui oameni care şi-au exprimat intenţia de colaborare, dar acum nu mai doreşte Costel. “Când a cântat prima dată la «Surprize», de ce nu a sărit nimeni? Nu vedeţi că boxerul Bute are realizări tot cu ajutorul străinilor!”

AL DOILEA. “După 1989 am plecat de la bloc şi ne-am mutat în casa mamei, să nu pierd pământul. Tot aici am stat cu Costel în primii săi ani de viaţă.”

Îmi arată butucii de vie. Papuci răsturnaţi, înşiraţi în faţa casei. “Să-i dăm deoparte, să nu stricăm pozele!” Zâmbeşte. Nevasta i-a spus că fiul, Costel, are ochii şi constituţia lui fizică. Restul e de la maică-sa. “Are şi de la unul, şi de la celălalt.” Spune despre Costel că a fost un copil cuminte. A sosit pe lume cu totul întâmplător, fără nici o planificare prealabilă. Este al doilea, la un an după Mariana, pe vremea când Constantin nu avea nici serviciu, abia începuse şcoala de şoferi. S-a bucurat că e băiat. Nu era acasă când s-a născut. “Eram la şcoala de şoferi, la Câmpulung Muscel, prin 1974, când am primit o scrisoare scurtă de la nevastă, care mă anunţa că a născut şi mă întreba cum să-i pună numele. După trei-patru zile, când m-am întors acasă, era pe pat, lângă maică-sa, care îl alăpta. De asta a şi crescut aşa voinic, nu a mâncat lapte praf sau altceva. Soţia abia ieşise din spital şi locuiam aici. Am plecat înapoi la şcoală imediat, fără să le aduc lor nimic, că nu aveam bani.” Când băiatul avea 2 ani, s-au mutat cu toţii la bloc. Pentru că avea copii, primise repartiţie de la firma de transporturi unde era angajat. Costel a făcut clasele primare la Tomeşti, la “şcoala din vale”, iar clasele a V-a, a VI-a, a VII-a şi a VIII-a – în unitatea care funcţiona în incinta actualei primării. “La Tomeşti am stat 16 ani. El mergea singur la şcoală, învăţa modest, se descurca, se mai ciondănea din când în când cu băieţii, dar n-am primit reclamaţii. Mai mult, el îi bătea pe ceilalţi”, spune tatăl. Cu toate că erau săraci, o minge tot găsea Costel prin preajmă, aşa că a îndrăgit jocul de fotbal. Era portar, avea prieteni cu care încingea deseori câte o partidă. Tatăl era uneori sever cu băiatul, mai ales când acesta nu prea se descurca la matematică.

VORBEA CU PEREŢII. “Recunosc că am fost aspru cu el, dar acum mi-a spus că ar fi trebuit să fiu şi mai sever, aşa nu ar fi trebuit să umble să facă liceul la bătrâneţe, poate că şi-ar fi găsit un rost mai uşor. Când nu ştia să citească, dar mai ales când nu ştia tabla înmulţirii, îl pedepseam. Îl puneam să o înveţe pe de rost. Îl îndemnam să vorbescă cu pereţii: «Perete, cât fac 7 ori 8»?, «7 ori 8 fac 56», îi răspundea peretele.” Cu aritmetica nu prea s-a descurcat, iar valenţele artistice şi le-a descoperit aproape de 14 ani, înainte să plece de acasă, dar nimeni nu a dat importanţă. “Abia când a cântat în corul bisericii pe unde a mers, prin Harghita, dar în special la Ghilad, şi-a dat seama că se pricepe. A cântat şi la ortodocşi, şi la pocăiţi în acelaşi timp”, spune bărbatul. Omul recunoaşte că nu ştie de unde s-a tras talentul lui Costel. Spune că în familia sa doar socrul avea ureche muzicală – cânta ca instrumentist într-o formaţie, dar nu şi voce.

FĂCEA TOTUL ÎN CASĂ. Costel a fost pus la muncă de mic. Făcea curăţenie, spăla pe jos, îşi spăla hainele, le călca, făcea până şi mâncare. Recunosc părinţii că era un băiat aparte, special, un pic diferit de ceilalţi, care ţinea totul sub observaţie acasă. “Nu spunea niciodată că nu face un lucru, nu refuza munca.” Dar mai făcea din când în când şi câte o prostioară. Una dintre distracţii era privitul la televizor. “Le-am cumpărat vreo trei-patru televizoare alb-negru, Diamant 220.” Când au început după ’90 să emită televiziunile locale şi a apărut cablul, el urmărea emisiunile muzicale. Era atent la clasamente, dar se dădea în vânt în special după genul rock. “Îi plăceau rockerii cu părul mare, de aceea cred că şi-a lăsat mai târziu plete. Dar când s-a întors prima dată acasă de la oi, l-am forţat să le tundă. Şi-a tăiat părul, dar nu l-a scurtat foarte tare”, îşi aminteşte tatăl său.

PLECAREA. La terminarea clasei a VIII-a, Costel s-a hotărât să plece, şi aşa a şi făcut. A spus că el acasă nu mai poate să stea şi s-a dus cu o femeie pocăită care sosise din Hunedoara la Tomeşti. “Ea l-a abordat, i-a povestit despre fraţii întru pocăinţă, l-a îndemnat să devină credincios, să meargă la biserică.” Însă, odată ajuns în judeţul Hunedoara, s-a despărţit de femeie şi a devenit cioban la oi, a păscut şi cirezi de vite. A venit o dată la Tomeşti, dar a stat puţin şi şi-a vizitat prietenii. Cu părinţii s-a văzut mai rar. La întoarcere s-a întâlnit din nou cu “pocăiţii”, care l-au dus la biserică. “I-au plăcut slujbele şi prelegerile lor, i-a îndrăgit pentru că se cânta la orgă, a încercat şi el şi a învăţat. Melodiile de tenor acolo le-a interpretat prima dată.” Atunci s-a întâlnit şi cu viitoarea soţie, după care s-au luat şi s-au mutat mutat în casa unei mătuşi de-a ei, pentru a o îngriji. Bătrâna are acum 84 de ani şi nevasta lui Costel încă îi este alături. De altfel, mătuşa le-a făcut şi acte pe casă, iar atunci a obţinut tânărul şi adresă de Ghilad. Mai întâi însă l-a întrebat pe tatăl său dacă nu se supără, dar acesta a fost de acord, pentru că a văzut o oportunitate ca cineva să-ţi ofere fiului casă şi masă. “Mi-am dat seama că, deşi pocăiţi, nu sunt nişte oameni răi, dimpotrivă, îl învăţau de bine. De aceea, poate, el niciodată nu a băut, nu a fumat şi nu a făcut abuzuri. De aceea, l-am ajutat să-şi facă formele de plecare.” Omul are însă regrete că n-a ajuns la nunta lui Costel, deşi băiatul i-a invitat. “Banatul e departe şi n-am avut bani să mergem. Cred că s-a supărat pe noi.”

TELEFONUL. Busuioc-tatăl spune că a vorbit cu băiatul la telefon acum o săptămână. Mai întâi l-a sunat un văr de-al său şi au discutat, apoi tatăl i-a cerut nepotului numărul. “I-am dat bip şi după vreo jumătate de oră m-a sunat. Era pe la 11:00 noaptea. Am avut emoţii, dar a vorbit cu mine aproape o oră, am vorbit de toate. A spus că nu cumva să se creadă că, dacă el este în Spania şi participă la concurs, «curg miliardele pe drumuri», dar a zis dacă se va întâmpla să-l câştige şi vor veni mai mulţi bani o să ne ajute. Am răspuns că nu e nevoie şi că important este să ne revedem”... Dacă e mai greu, măcar să mai dea din când un când un telefon. “L-am îndemnat să ne întâlnim, a spus că poate până de Paşti sau după această sărbătoare va veni la Bucureşti să imprime cu producătoarea emisiunii melodiile cântate la «Fiii lui Babel».” Atunci va merge la Timişoara şi va veni şi la Goruni. A aflat că familia sa locuieşte în căsuţa mică. “Ah, acolo!, casa aceea mică, e greu.” A mai întrebat de fraţi, ce mai fac, de sora sa mai mare, Mariana, i s-a spus că e căsătorită şi că stă la casa bărbatului său, “în sat, mai la vale”. “O altă soră de-a lui e plecată în Grecia, mai am copii care lucreză prin construcţii. Fetele sunt la şcoala din Tomeşti, una din ele vine vinerea acasă.” A doua zi a vorbit la telefon şi cu mama sa, căreia i-a promis şi ei că se vor întâlni cât de curând. “I-a explicat că ne descurcăm cât de cât. A aflat că eu am terminat perioada de şomaj de la primul serviciu, cel bun, de şofer, şi că lucrez ca paznic.” Familia lui Costel a înţeles că băiatul lor nu e prea încântat că i se acordă abia acum atâta atenţie. Şi acolo reporterii îi pun tot felul de întrebări, mulţi urmăresc doar publicitatea şi nu îl plătesc pentru acest lucru. “E prea mare tam-tam, tată, cu toată această competiţie, doar e un simplu concurs, nimic mai mult, dacă o fi să înregistrez ceva după, atunci lucrurile se schimbă”, a spus Costel, uşor neîncrezător încă în şansele lui de reuşită. Pe de altă parte, el le-a explicat celor din Goruni că acum este foarte ocupat, studiază pentru competiţie şi, chiar de va veni, va avea multă treabă, apoi îşi va lua familia cu el şi se va întoarce în Spania, unde îl aşteaptă foarte multe proiecte.

MAI TARE CA “PAPAROTTI”: EROUL DE GORUNI. Mama sa, Georgeta Busuioc, de 53 de ani, îşi adoră acum băiatul, pe care îl vede ca fiind cel mai frumos de prin aceste părţi ale Iaşiului. “L-am văzut la televizor, o frumuseţe de copil, şi cântă mai ceva ca Paparotti (aşa pronunţă femeia numele celebrului tenor), e tânăr, nu ca artistul acela. El are timp să progreseze şi să-l întreacă. A făcut la Timişoara şcoala populară de canto, nu ştiu ce a mai făcut, dar se face tenor”, spune Georgeta cu mândrie în glas.

Precizează că nu va sta prea mult pe la Bucureşti. “A arătat ţării că ştie să cânte, dar România de ce nu l-a descoperit?, doar a cântat două melodii la emisiunea Andreei Marin, atunci trebuiau să-l vadă. La momentul acela nu l-a remarcat nimeni, acum domnul ministru al Culturii îi promite marea cu sarea, să se întoarcă. Băsescu, de asemenea, dar el are alte treburi, nu are grija tenorului.”

VOCALIZE ÎN SAT. Primarul comunei e contrariat. De ce lui Costel Busuioc i se spune “Pavarotti din Banat” şi nu din Tomeşti? Crâşmele din sat au toate televizorul fixat pe postul tv unde apare Costel, iar berea e mai bună atunci când vorbeşti despre un “grozav” fiu al satului. Din când în când, ochii sunt aţintiţi pe vreo maşină. Oare n-o fi vreun străin, de la Bucureşti sau vreun spaniol să îi caute? Poate pentru vreo altă “dezteritate”. Acum, nu numai fetele familiei Busuioc au început să facă vocalize. Până şi cel mai sărac fiu al satului îşi “suflecă” glasul în mocirla sărăciei. Poate îşi descoperă vreo veleitate ascunsă. Ritmurile de manele au devenit acum un pic demodate.

Acordurile clasice au invadat până şi imaşurile unde copiii se joacă. Trag vaca de coadă. “Muhh, ca Pavarotti, behh, ca Puccini, bîîîrrr ca Mozart. Cine sunt ăştia? Am auzit şi noi la televizor, dar nu-i cunoaştem. Nişte domni tenori. Or fi fost şi ei nişte oieri sau zidari la origine, cine ştie!, numai că ei au ştiut când să ridice glasul.” Gelu Cobzaru, unchiul de 40 de ani ai lui Costel Pavarotti, ştie că nu are voce. Din nefericire, glasul lui e înecat de tuberculoza care îl macină de mai mulţi ani: “Am plecat de la spital. Dar fac tratament. Acum voi împrumuta bani să merg la Iaşi după doctorii.” După ce a stat o perioadă la bloc, şi-a înălţat o cocioabă într-o văioagă. În spate râde sclipitoare o vilă cât un stadion.

Casa lui, în care locuieşte cu femeia şi copiii, stă să o ia vântul. Îi dăruiesc o ţigară. În jur, pământul niciodată cultivat. Iarba uscată e roasă de gingiile vacilor ştirbe, cu ugerele supte. Nici măcar nu-s ale lui. Dar nu-i pasă, e mândru de nepot: “De mic a fost copil bun. Muncea cu ziua, şi banii câştigaţi îi dădea maică-sii. Şi îi plăcea şi la biserică. Nu cânta, dar asculta, era credincios, îi plăceau slovele bisericeşti”.

SOARELE. Familia Busuioc, visează la reunirea celor zece copii. Până una-alta, familia are circa 1,5 hectare de pământ lutos, nu prea fertil. Georgeta Busuioc e mândră acum că a sădit ceapă în grădină şi va avea cât de curând verdeaţă, va avea ce pune pe masă. “Şi fac deja planuri că vor cumpăra pui şi îi vor creşte, că pomii vor rodi. În rest, prea multe nu le trebuie. În spatele casei, doi câini stau cuminţi în cuştile lor. O bucată de sfoară întinsă de la un par la un altul e plină cu rufe. De aici, casa pare şi mai mică. Apăsat, Constantin Busuioc face un pas. E mai înalt decât acoperişul. “Aici e mai bine să nu filmaţi, mai bine în faţă, şi nu înăuntru, în cameră, mai bine afară, acoperişul acesta eu l-am făcut. Chirpici, pentru a înălţa o altă cameră, de unde?, că şi aceia costă o groază de bani.” Femeia a plecat din nou după crengi la pădure, în cămăruţa îngustă e cald. Mămăliga e rece, televizorul e stins. Ploaia deasă mătură sărăcia din curte. Aşa că primul fir de ceapă are toate şansele să se iţească din pământul umed. Costel poate va câştiga concursul şi pe “uliţa” familiei Busuioc va răsari din nou soarele. De această dată, fără dinţi. Doar cu adiere de cântec.

Băiat bun

“A venit îmbrăcat frumos, dar avea plete până după umeri. I-am spus să meargă să se tundă, că-i dau eu bani dacă n-are. L-a îndemnat şi maică-sa şi ne-a scultat, dar nu s-a tuns foarte scurt. Atunci a stat cam o săptămână, a mers pe la fete, la băieţi. L-am întrebat ce face la Timişoara, dar nu prea era dispus să vorbească, zicea că s-a luat cu pocăiţii. Mi-am dat seama că aceştia nu sunt nişte derbedei, nu sunt răi şi că e bine ce a făcut. El era băiat bun oricum, cu fraţii săi nu prea se certa”

Constantin Busuioc (54 de ani), tatăl lui Costel