Aconcagua - Ciorapi verzi, unghii negre

6.959 m, Aconcagua, Argentina. A-ventura unor romani care au urcat pe cel mai inalt vulcan stins din lu-me. N-ai aer. Gandurile nu-ti mai sunt limpezi. Stii doar sa urci prin bezna la - 25 de gra-de. In fata ochilor alterneaza negru si rosu. Nu sunt primii care-si risca viata pentru o idee si speram ca nici ultimii.

La 7.000 de metri altitudine, aerul pe care il tragi in piept te chinuieste. De fapt, tot ce faci te chinuieste ca dracu’. Picioarele ti-au inghetat, iti e frica sa-ti scoti ciorapii sa vezi daca degetele nu au degerat de tot, pentru ca stii foarte bine ca in cazul asta o sa-ti fie amputate.

Zeul sponsorizarilor si-a scuturat marinimia asupra unui grup de patru romani hotarati sa cucereasca Aconcagua, un varf argentinian de 6.959 de metri. Juma’ de treaba era facuta. Au luat cu ei cateva hartii oficiale menite sa relaxeze relatiile bacauan-mendoziene (asta-i un fel de provincie stat) un maldar de bagaje/echipament si o viroza romaneasca. Initial, pe viroza a carat-o Marius Albu si, gentil, dupa aterizare a transmis-o doamnei care-i purta numele, Catalina. Ceilalti doi, Leonard Alexa si Cristian Nanu nu s-au bagat in treburile familiei. Dupa o perioada de acomodare cu cele 35 de grade Celsius ale Mendozei, in cautarea oficialilor carora trebuia sa le inmaneze hartiile, si-au dat seama ca acolo e oarecum vara si persoanele sunt in vacanta. Au inceput ascensiunea. Cotele amigdalelor: prima tabara 3.300 m, amigdale inflamate, tabara II - 4.300 m, amigdalele se revolta si cer antibiotice. Catalina urca ce urca si isi da seama ca trebuie sa renunte. O norvegianca intalnita in drum, dotata cu pastile, refuza sa i le administreze inainte ca romanca sa coboare la o altitudine normala. Aceste glume sunt proaste si le faci atunci cand habar nu ai despre ce vorbesti. Norvegianca era o femeie cu cap, iar Catalina nu s-a suparat catusi de putin de refuz. Efectele antibioticelor la altitudini mari nu au fost testate. Este vorba pur si simplu despre supravietuire. Catalina coboara. Incercati sa va imaginati cam ce trebuie sa iti umble prin cap cand, dupa ce ai urcat de ti-au iesit plamanii din piept carand echipament si alimente, esti nevoit sa lasi totul balta si sa cobori inainte de vreme. Catalina era atat de slabita incat la un moment dat a cazut si a dormit un sfert de ora prabusita pe rucsac. Trei zile a ramas la refacere, dupa care Marius a coborat sa o ia inapoi catre varf. Femeia pornise deja, hotarata ca de data asta sa reuseasca. S-au intalnit undeva la jumatatea drumului.

JUMA’ DE VICTORIE. Rastimp, Leo si Cristi si-au continuat ascensiunea. La 26 ianuarie - prima lor tentativa. Leo reuseste sa puna piciorul pe varf, in timp ce Cristi, neaclimatizat suficient, renunta cu 400 de metri inainte de finis. 27, vineri, e zi de pauza. Leo coboara catre o tabara inferioara, Cristi se opreste sa se refaca. Sambata, Marius si Catalina incearca si ei varful. Dupa 20 de minute de urcat, femeia da semne de oboseala. E cam cinci dimineata, frig taios si vantul suiera prin bezna. Catalina, patita, o ia la vale, dar dupa zece minute strange din dinti si se catara pe Golgota ei. Plecasera din tabara de la 5.300 m, iar pe la 6.000 cedeaza si Marius. In ziua aceea numai Cristi a reusit. Si-a sarbatorit victoria intorcandu-se intr-un loc mai prietenos, Penitentes. Catalinei ii revenise ceata pe ochi, la fel ca inainte de anul 2000, cand se operase de conjunctivita. Acum risca o embolie oculara. Marius si-a dat seama ca epuizarea sa provine de la alimentatia proasta. Totusi, la 31 ianuarie ei incearca iar. Ajung la cota 6.500 sfarsiti. O echipa de australieni, vazandu-le starea in care se afla i-a sfatuit si convins sa renunte pentru acea zi. La 1, 2 si 3 februarie, Marius mananca peste poate. Isi refac amandoi puterile, in timp ce vantul le zgaltie cortul. Pe 4, Marius nu mai are decat un singur gand. Am mai putea incerca o gluma proasta: la altitudini mari, din cauza aerului rarefiat, nici creierul nu mai functioneaza normal, am vazut pe net, am vazut si la Discovery. Nu se intoarce acasa pana nu reuseste.

LEO, CRISTI, MARIUS. Langa crucea din varf, oamenii lasa cate o marturie a trecerii pe acolo. Cineva a lasat o cravata

TREI SFERTURI... Era deja aproape degerat si totusi a doua zi, sau inca noapte, incepe sa urce. In fata barierei ultimilor 400 de metri, cei mai dificili, se descotoroseste de tot echipamentul si continua. La ora 14:30 ajunge in sfarsit acolo unde isi propusese cu ani in urma. Nu mai simtea probabil decat bucurie, corpul era inghetat. Si totusi, pe Aconcagua era soare stralucitor. A inceput coborarea, a luat-o pe Catalina, bagaje, echipament si au plecat spre Piata Magarilor (Plaza de Mulas), undeva jos, undeva unde nu scartaie zapada sub picior. S-au intalnit cu Leo si Cristi, s-au imbratisat, au ajuns si in Mendoza la 35 de grade, au respirat in fata oficialilor pe care ii ratasera la urcare. Toate mergeau acum ca pe roate. Numai Catalinei nu-i prea venea sa fluiere, desi "varful ala nu pleaca de acolo". Stie ca o sa reuseasca pana la urma. In 2003 a urcat, in premiera nationala, alaturi de Marius, pe Ojos del Salados, cel mai inalt vulcan activ din lume (6.893 m). Asa ca inactivul asta de Aconcagua poate sa o mai astepte nitel. Mai ales cand il are alaturi pe Marius. Au facut de doua ori impreuna inconjurul lumii intr-un velier, mergand de-a lungul anilor din port in port si oprindu-se din cand in cand sa munceasca pentru a putea continua calatoria.

Toate povestile astea, si inca altele ni le-au spus cei doi Albu, arsi de zapada in holul ziarului. Marius avea niste rani pe mana. Intreb ce-i cu ele, si-a lasat muntele amprenta?. "Nu, m-am frecat de un perete coborand scarile. Dar nu simt mare lucru. Dureaza trei-patru saptamani pana imi trece amorteala din degete". Si apoi se apleaca linistit, isi scoate un bocanc un ciorap verde si de sub el rasar unghiile innegrite de degeraturi. Niste degete care ar fi putut sa sfarseasca intr-o tavita din cabinetul unui chirurg. Ai fi in stare sa iti risti degetele, fie ele si de la picioare, ca sa fii om intreg?

BOALA
"Aveam amigdalele umflate, tuseam, eram plina de boala. Stiam ca daca nu iau antibiotice n-o sa mai am nici o sansa. M-am rugat de o norvegianca care avea medicamente, dar ea mi-a spus: «nu-ti dau daca nu cobori pana la 2.000 m»"

FURT
"In Buenos Aires, ne-au furat bagajele. Am ramas singura in aeroport. Cineva a venit si m-a tinut de vorba, iar un altul a venit prin spate si a infascat una din genti. In ea aveam si biletele de intoarcere in tara" - Catalina Albu, temporar ghinionista