Adio, Vadul Ungurului!

Monstrul numit Galati, fumegand pe o mie de nari, se adapa din Dunare, iar coada si-o racoreste in papurisul lacului Brates. Coada asta e Vadul Ungurului. O mahala tot atat de veche precum orasul, ocolita de civilizatie si, acum, pe cale de a disparea, zdruncinata din temelii de trenurile care o taie in doua.

Batalia electorala pentru Galati a umplut orasul de panouri si afise, dintr-un capat in altul. Numai in Vadul Ungurului nu vezi zambet de candidat pe pereti. Sunt vreo doua sute de case intre Strada Domneasca si coada lacului Brates. Aici politicienii nu vin niciodata, nu promit nimic si nici nu fac nimic, si parca nici timpul nu trece prin Vadul Ungurului. Totul e neschimbat de zeci de ani. Numai ulitele pietruite, innobilate cu nume de strazi, au capatat, la colturi, tablite cu stema orasului si cu numele cel nou: Gerului, Bourului, Soarelui, Sarpelui. Toate se cheama la fel de frumos, insa numai strazile dinspre oras au gaze si apa curenta. Celelalte, de peste linia ferata, inspre Brates, au ramas ca la inceputul secolului trecut: albe, cu muscate in ferestre, cu garduri din ostrete si batrani motaind pe la porti. Peste toate se inalta turla bisericii si „R"-ul urias, din tabla de cupru, de pe castelul lui Renato Sarghi, cel mai avut dintre toti vadenii. Primarii vin in Vadul Ungurului numai la hramul bisericii, invitati de Renato, care taie in abatorul lui vite si porci si da de mancare la toata mahalaua.

Mahalaua pluteste pe rahat

„Uitati-va bine, toti oamenii din Vadul Ungurului sunt la fel. Copchiii se mai difera, dar mosnegii sunt toti ca unul", spune Mihai Matei, ceferist care cutreiera stradutele in cautarea unei case de cumparat, in care sa se retraga la pensie. A auzit ca pe-aici casele sunt ieftine. Mai ales cele aflate de-a lungul liniei ferate. Case mici, din chirpici, cu pereti care crapa ca napolitana cand trec trenurile. Pe Mihai nu-l deranjeaza asta. Cu glasul rotilor de tren si cu vibratiile e obisnuit, ca doar e ceferist.

De la revolutie incoace s-au vandut o multime de case. Din zece, numai doua-trei mai sunt ale vechilor mahalagii. Pe celelalte le-au cumparat galatenii de la bloc. Si-au vandut apartamentele din oras si au cumparat locuinte la periferie, mai ieftine, ca sa le ramana si de mancare. Asa a facut Constantin Buca, fost maistru forjor la SIDEX.

„Problema e ca curtile-s mici aici, zice Buca. Am vrut sa sap un veceu, am dat peste altul, astupat. Am sapat mai incolo, am dat tot de un veceu vechi. Am sapat ca cartita, peste tot, am dat cu harletul numai in... ma scuzati. Toata mahalaua asta pluteste pe rahat, ma scuzati, ca daca stiam in ce rahat intru, cumparam la tara, undeva, dar am vrut sa fiu tot la oras..."

Forrest Gump de cartier

Jan Gheorghiu, dimpotriva, e cat se poate de multumit de traiul linistit din mahala. E tot timpul numai un zambet, chiar si atunci cand iese in curtea cat o cusca de iepuri si se apuca de facut genuflexiuni sub zarzar, in brate cu o bucata de sina de cale ferata de fix 20 de kile. Nea Jenica este, la 60 de ani, cel mai de seama sportiv din Vadul Ungurului. A fost de cateva ori campion si vicecampion national la cros, cursa de 25 de kilometri pentru persoane de peste 50 de ani. Ca fost muncitor necalificat la Textila Galati, unde cara cu spatele baloti de canepa, si-a facut o conditie fizica de Bereta Verde. Si si-o mentine alergand in fiecare dimineata cate 10 kilometri. Iese in pas alergator din mahala, sub privirile admiratoare ale batranelor iesite sa-si pasca bobocii, traverseaza calea ferata, de pe care culege cateva pietre si le indeasa in buzunarele treningului, ajunge pana in centru, la primarie, si se intoarce lac de sudoare ca sa-si continue exercitiile ridicand in pumni doua boase de plumb sau alergand pe loc. Asta e nea Jenica.

„Pregatire fizica fac eu, zice sportivul, dar ce ma fac de calorii? Imi trebuie 5-6 mii de calorii pe zi, dar dintr-o pensie de doua milioane si ceva, de unde? Mie carne imi trebuie, nu salata si zarzare. Dar nu ma plang, ca toata mahalaua duce lipsa de calorii".

Dispare mahalaua!

Matusa Frosa Dia, de 84 de ani, duce si mai mare lipsa de calorii. Are numai un milion pensie. Televizorul l-a dat, sa nu mai consume curent, frigiderul il baga in priza numai la sarbatori, sa nu iasa peste 50.000 de lei la lumina. Face economii din toate partile. Numai la plimbarile prin oras nu se zgarceste, ca are abonament gratuit de la primarie. Si cand o prinde uratul in casa, ca nu mai are pe nimeni, o ia asa, cu autobuzul pana in celalalt capat, la SIDEX, face un popas in parc, apoi se intoarce acasa, mananca ceva si se culca o data cu cele trei gaini ale ei. Iar daca nu are ce manca, se imprumuta de la vecini, ca toti o cunosc, o respecta si-i dau buna ziua pe ulicioara. „Asa-s oamenii pe aici, spune batrana, acoperindu-si cu o palma gura goala, cu cealalta sanul care-i lipseste. Ne intelegem, ca ne stim de-o viata. Cand eram noi tineri, ieseam duminica la Drumul Hotilor, in padure, mancam, mergeam la Brates la scaldat, mergeam la bal in oras sau ne plimbam prin parcul chefereului... si mama era numai spalatoreasa, da’ ne permiteam... Acum noi suntem batrani, nu ne mai trebuie distractie, dar nici tinerii nu se distreaza, ca n-au bani, ca s-au inchis fabricile-n oras. Someri le zice, nu? Aici oamenii munceau toti, erau pescari, ceferisti, carausi, laptari, oameni simpli, da’ cu cutitul la painea lor. Acum toti stau sa le dea statul, vand casele, se duc in strainatate... se termina cu Vadul Ungurului, n-o mai duce mult... Ca astia noi care vin nu ne stiu obiceiurile noastre, ne strica toata linistea si randuiala".

Alba-neagra cu Renato

Fara grija e numai Renato Sarghi. Ca fost chelner si paznic la cazinou, si-a luat avant in afaceri, acum e cel mai bogat din mahala, unde si-a construit si o casa cat prefectura. La costumul de o mie de dolari poarta o soseta alba si una neagra, din superstitie, sa nu dea faliment. Nu face politica, dar dintre toti candidatii la primarie il simpatizeaza pe Andrei Lisinschi, „pentru ca s-a ridicat ca si mine, de jos, zice Renato. Ma ducea cu masina pe 10-15 lei, acum a ajuns unde a ajuns".

Lisinschi a colorat orasul cu poezioare: „Ai scapat de saracie/ Cu Andrei la primarie", „Daca vrei sa traiesti bine, curaj, voteaza-ma pe mine", „Daca viata buna vrei,/ Curaj, voteaza-l pe Andrei". Cei din Vadul Ungurului nu fac politica, dar se intereseaza cu cine voteaza Renato, cel care la sarbatori pune manele, iese calare pe armasarul lui prin mahala si da la toti de mancare. Cei mai multi merg pe mana lui Renato, care a si pregatit gratarele cele mari, de 400 de carnati si 600 de mici, cat si boxele pentru hramul de Sfanta Marie Mica, fix intre locale si generale.

"Am asfaltat noi, pe banii nostri"

Ionel Dragan s-a mutat de 24 de ani in Vadul Ungurului. Atunci casele nu erau atat de ieftine ca azi. Cine nu sta aproape de calea ferata, pe care trec zilnic 40 de trenuri, are necazuri cu panza de apa freatica, ridicata in ultimii ani pana la 2-3 metri. Casele se afunda in pa- mant. "Nu era destul ca pamantul s-a muiat de la apa, se mai scurge si toata apa din oras pe strada noastra si roade casele la temelii", zice Dragan. "I-am rugat pe toti primarii sa faca santuri pe margini, dar pe cine-l intereseaza de noi? Nici asfalt n-au pus, ca treceau masinile si, cand dadeau in gropi, ne sareau geamurile de la case. Am asfaltat noi, pe banii nostri."

SUMAR EDITIE DE COLECTIE

Romania mahalalelor

Bucurestenii de bordei

Popa Nan, mahalaua din inima Bucurestilor

23 August, satul de la capatul tramvaiului

Raiul cutitarilor cumintiti

Adio, Vadul Ungurului!

Copiii din Peninsula sunt facuti pentru alocatie

Tiganii au ajuns stapanii mahalalelor din Ploiesti

„Aici ne-am nascut, aici vrem sa murim"

Tiganii din Simileasca asteapta Marea Chefuiala

Mahalale vechi si noi in dulcili targ al Iesilor

A fost odata in Bucuresti...

„In mahala traiau si Bacovia si fratii Mafoame"