Adrian Pintea trăieşte! Incă priveşte de sus, de pe calul său, din sufletele spectatorilor lui. Din inimile colegilor. Din iubirea care nu poate muri. Pentru că e veşnică.
Adrian Pintea trăieşte! Incă priveşte de sus, de pe calul său, din sufletele spectatorilor lui. Din inimile colegilor. Din iubirea care nu poate muri. Pentru că e veşnică.
Mircea Albulescu vorbeşte despre Adrian Pintea ca şi cum ar fi incă in teatru. La sfărşitul lui noiembrie, intr-o pauză de repetiţii la Teatrul Naţional, actorul plănge, răde, povesteşte. In culise, iese din rolul generalului din piesa "A patra soră" a lui Janusz Glowacki, pentru a reface aventura unei zile ideale a prietenului care acum nu mai răspunde cănd e strigat. "Dar el e aici! După uşă! Mereu." Prezenţa prietenului, a studentului devenit apoi mare actor, asistent universitar şi excelent profesor, a colegului Adrian Pintea e incă prea vie in inima lui Mircea Albulescu pentru a vorbi despre el la trecut: "Noi, actorii, nu murim niciodată. Doar cănd ultima amintire din sufletul unui spectator dispare, atunci dispărem şi noi. Sunt amintiri din minte şi amintiri din suflet. Pănă atunci trăim, pentru că semnul indeletnicirii noastre actoriceşti este un semn tragic. In clipa in care se naşte, in aceeaşi clipă moare. Dar el, dacă mai trăieşte, o face doar in amintirea spectatorului care poate să conserve şi să cultive eventual momentele de teatru pe care noi le-am jucat."
PINTENI DE CRISTAL. "Eu cred că şi in profesorat există o expresie pe care eu o folosesc foarte mult, deşi recunosc că nu-mi aparţine: «Studentul trebuie intotdeauna indrumat cu pinteni de cristal». Pintenul de cristal are această calitate extraordinară: dacă impingi prea tare, se rupe pintenul! Poţi să indemni exact căt trebuie ca să creezi un imbold şi să nu doară. Să nu se sperie de această indeletnicire", explică profesorul actor, cu găndul la studenţii pe care i-a pregătit impreună cu Adrian Pintea. Legătura dintre cei doi a fost mult mai puternică decăt o simplă colaborare. Iar "pintenii de cristal" au fost dăruiţi de la maestru către discipolul cel mai bun, devenit maestru, apoi plecat prea devreme de pe scenă, intr-un teatru absurd al cotidianului. "Mie mi-a plăcut călăria in prima mea tinereţe şi-am stat călare la căteva filme. In momentul cănd el a-nceput să aibă dragoste de cal şi chiar a avut un cal, ţin minte că atunci i-am făcut cadou o pereche de pinteni. S-a bucurat foarte mult de ea şi mi-a spus: «Domn profesor - aşa cum mă alinta el pe mine - iată ce pereche de pinteni!». Nu mai ştiu exact cănd se intămpla asta, dar i-am dat imediat după ce şi-a luat calul. Şi s-a bucurat aşa de tare, ca şi cum i-ar fi născut nevasta trei gemeni. Atunci i-am făcut cadou pintenii mei! Nu i-am dat «nişte pinteni». I-am dat pintenii mei! Să fie ai lui! Şi să călărească cu drag şi să-i folosească cu duioşie faţă de calul lui, aşa cum ar fi fost nişte pinteni de cristal!"
De ce nu s-a mulţumit cu puţin? De ce a fost de toate? Scenă, televiziune, radio, poezie, sensibilitate inegalabilă, călărie, regie... Pentru că altfel n-ar fi fost Adrian Pintea! "A fost un om care niciodată nu s-a considerat implinit. Intotdeauna a simţit in el resurse şi potenţe ca să poată să mai implinească simţul său artistic. De aceea a făcut şi regie, de aceea şi profesoratul, care are cele două aspecte: o dată tradiţia de a impărtăşi celorlalţi din experienţa sa, care este... uite că-mi vine să vorbesc mereu despre el la prezent! Şi poate că nici nu e rău", şi-a intrerupt şirul cuvintelor Mircea Albulescu, in timp ce incerca să enumere căteva dintre multele calităţi ale prietenului Pintea. "Am simţit in el dorinţa de a se manifesta de din josul rampei, scenei, cum se spune. Adică să facă profesorat, dar şi regie in acelaşi timp. Şi el a făcut pănă la urmă această muncă cu studenţii, de a-i implini. După cum cred că mai departe a ţinut seama de o dorinţă a mea foarte mare, pentru că, după părerea mea, cea mai importantă misiune a unui profesor nu este să scoată actori, ci să scoată alţi profesori după ce el nu va mai fi. O mare implinire din viaţa mea şi, in acelaşi timp, din viaţa lui, a fost clasa noastră. El şi-a dorit foarte mult să fie profesor. Nu neapărat ca să punem pe cartea de vizită «profesor doctor» şi numele nostru, ci din dorinţa de a impărtăşi. Aici e un lucru la care noi ne-am inţeles foarte bine. Nu pot să spun că el a invăţat de la mine, pentru că, in aceeaşi măsură, şi eu am invăţat de la el. Prin asta inţelegănd că noi de la studenţii noştri intotdeauna am invăţat. Noi intotdeauna le-am spus studenţilor noştri: fiţi atenţi, copii, că noi in orice caz invăţăm ceva de la voi. Dacă puteţi să invăţaţi ceva şi voi de la noi inseamnă că suntem oarecum impliniţi. Asta este in legătură cu profesoratul lui, care a fost minunat. La catedră şi in faţa microfonului, realizănd emisiunile culturale sau de Teatru Radiofonic, am stat cel mai mult frunte lăngă frunte. Da! Fără el mi-e fruntea mai palidă", mărturiseşte actorul.
FÃ...RÃ... MESERIE. Nimeni nu se poate duce "la serviciu" cănd se urcă pe scenă. Sau cănd se urcă pe cal in faţa camerelor de filmat, renunţănd la dublură de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Şi, implicit, expunăndu-se pericolelor cu inima deschisă, din dragoste de artă. "Meseria" o fi "brăţară de aur", aşa cum zice o vorbă folosită intr-o vreme ca lozincă de propagandă, dar "meseria" de artist nu există. Aşa simte Adrian Pintea, vorbind din inima prietenului Albulescu. Aşa simte şi actorul Teatrului Naţional: "Este un om care şi-a preţuit şi şi-a respectat enorm - nu-mi place cuvăntul «meserie»! Mai degrabă aş spune «indeletnicirea». Spre deosebire de alţi colegi de-ai mei, mult mai tineri, el venea la teatru intotdeauna extrem de concentrat şi era foarte atent la fiecare ediţie să fie, cum spune francezul, «son mieux», cel mai bun Adrian Pintea, cea mai bună ediţie. Nu a existat, cănd era pe scenă, şi nu există⦠nu există! - insist asupra prezentului - nu există suficienţă. Nu era genul «lasă că merge şi-aşa». Nu! Avea prospeţimea şi curiozitatea să atace de fiecare dată cu un suflet nou texte vechi, situaţii vechi, imprejurări vechi, cu noutatea sufletului şi dorinţei sale de mai bine. Este un lucru minunat pentru care eu şi astăzi il stimez foarte mult şi il am de exemplu."
RISIPÃ... DE TANDREŢE. Nu doar pe scenă. Nu doar la radio. Nu doar pe ecrane sau in clasă. Adrian Pintea, artistul cu suflet vibrănd, era la fel şi in viaţa cotidiană. Pentru Lavinia Pintea, soţia şi marea iubire a actorului, fiecare zi impreună cu el a fost una ideală: "Orice zi a vieţii noastre impreună ar fi inceput cu multă tandreţe. Risipă de tandreţe. Şi, neapărat, un răvaş de dragoste. Obligatoriu! După o cafea bună şi o ţigară fină (fumată doar de El), uneori un trabuc de cea mai bună calitate, ar fi urmat invariabil, trecerea in revistă a presei, discuţii spumoase şi inteligente pe marginea subiectelor zilei. Adrian - un bărabat fermecător, căruia ii stătea bine fumănd, cu un aer aristocrat, profund intelectual, cu ochi cu gene lungi, intunecaţi, in care puteai să aluneci ca intr-o prăpastie, cu fluturări de vise din alte lumi... După ani de căsnicie, il admiram pierdută, mută de uimire şi-mi imploram splendidul noroc să nu mă părăsească prea curănd..."
ŞI INCÃ... O ZI... "Să presupunem că ar fi fost o zi de sămbătă!", spune Lavinia, intrănd in universul atemporal pe care i l-am intins ca pe o cursă acceptată de ea cu drag. "Eu mergeam la cabinet pentru a vedea căţiva pacienţi din altă localitate. El işi intălnea studenţii pentru amănunte legate de spectacolele pregătite. Era un pedagog de excepţie, foarte dăruit. In tot acest timp, in pauze scurte, ne sunam repetat, pentru a ne auzi şi a ne incărca mereu cu energia proaspătă a dragostei noastre. La prănz venea să mă ia de la cabinet şi hotăram de comun acord dacă urma să ne indreptăm spre Băneasa, la Clubul de Echitaţie, sau spre o sală de cinematograf, pentru un film bun. Ne eram suficienţi unul altuia. Mereu, doar noi doi. Rădeam pe săturate, ne povesteam tot felul de intămplări amuzante, ne impărtăşeam unul celuilalt toate găndurile şi trăirile intime. Urmau apoi o cină romantică in doi, jocuri copilăreşti, drăgălăşenii de tot felul, alături de «copilul păros» căine-lup Haiduc şi mereu... vise de viaţă simplă, omenească. Apoi, noaptea sfăntă şi binecuvăntată, in braţele omului iubit."
LECŢIE DE IUBIRE. Lavinia Pintea a dorit să le impărtăşească şi altora o experienţă pe care mulţi nu o mai cred posibilă: iubirea. Perfecţiunea. Idealul posibil in realitatea inconjurătoare. "Fiecare zi a vieţii mele alături de Adrian a fost o zi ideală. Poate şi asta m-a determinat să numesc cartea apărută la Editura Cartea De Weekend «Lecţie de iubire cu Adrian Pintea». Intr-unul dintre răvaşele sale de dragoste imi scria: «Dragostea mea, iubeşte-mă, ajută-mă şi inţelege-mă, pentru că tu poţi să inţelegi... Eu te iubesc! Poate asta ajunge⦠Adrian». Toţi cei 7 ani ai noştri au insemnat IUBIRE. Odată cu sine dăruia doar IUBIRE. Aşa cum am scris in finalul cărţii mele cred că: "Acum inţeleg: Soarta m-a ales să-ţi fiu mireasă. Am trăit alături de un geniu prea puţin inţeles şi preţuit, lăngă unul dintre cei mai fumoşi, dăruiţi, rafinaţi şi mari intelectuali ai Romăniei...
Te voi iubi veşnic, Omul vieţii mele!"
Mircea Albulescu vorbeşte despre Adrian Pintea ca şi cum ar fi incă in teatru. La sfărşitul lui noiembrie, intr-o pauză de repetiţii la Teatrul Naţional, actorul plănge, răde, povesteşte. In culise, iese din rolul generalului din piesa "A patra soră" a lui Janusz Glowacki, pentru a reface aventura unei zile ideale a prietenului care acum nu mai răspunde cănd e strigat. "Dar el e aici! După uşă! Mereu." Prezenţa prietenului, a studentului devenit apoi mare actor, asistent universitar şi excelent profesor, a colegului Adrian Pintea e incă prea vie in inima lui Mircea Albulescu pentru a vorbi despre el la trecut: "Noi, actorii, nu murim niciodată. Doar cănd ultima amintire din sufletul unui spectator dispare, atunci dispărem şi noi. Sunt amintiri din minte şi amintiri din suflet. Pănă atunci trăim, pentru că semnul indeletnicirii noastre actoriceşti este un semn tragic. In clipa in care se naşte, in aceeaşi clipă moare. Dar el, dacă mai trăieşte, o face doar in amintirea spectatorului care poate să conserve şi să cultive eventual momentele de teatru pe care noi le-am jucat."
PINTENI DE CRISTAL. "Eu cred că şi in profesorat există o expresie pe care eu o folosesc foarte mult, deşi recunosc că nu-mi aparţine: «Studentul trebuie intotdeauna indrumat cu pinteni de cristal». Pintenul de cristal are această calitate extraordinară: dacă impingi prea tare, se rupe pintenul! Poţi să indemni exact căt trebuie ca să creezi un imbold şi să nu doară. Să nu se sperie de această indeletnicire", explică profesorul actor, cu găndul la studenţii pe care i-a pregătit impreună cu Adrian Pintea. Legătura dintre cei doi a fost mult mai puternică decăt o simplă colaborare. Iar "pintenii de cristal" au fost dăruiţi de la maestru către discipolul cel mai bun, devenit maestru, apoi plecat prea devreme de pe scenă, intr-un teatru absurd al cotidianului. "Mie mi-a plăcut călăria in prima mea tinereţe şi-am stat călare la căteva filme. In momentul cănd el a-nceput să aibă dragoste de cal şi chiar a avut un cal, ţin minte că atunci i-am făcut cadou o pereche de pinteni. S-a bucurat foarte mult de ea şi mi-a spus: «Domn profesor - aşa cum mă alinta el pe mine - iată ce pereche de pinteni!». Nu mai ştiu exact cănd se intămpla asta, dar i-am dat imediat după ce şi-a luat calul. Şi s-a bucurat aşa de tare, ca şi cum i-ar fi născut nevasta trei gemeni. Atunci i-am făcut cadou pintenii mei! Nu i-am dat «nişte pinteni». I-am dat pintenii mei! Să fie ai lui! Şi să călărească cu drag şi să-i folosească cu duioşie faţă de calul lui, aşa cum ar fi fost nişte pinteni de cristal!"
De ce nu s-a mulţumit cu puţin? De ce a fost de toate? Scenă, televiziune, radio, poezie, sensibilitate inegalabilă, călărie, regie... Pentru că altfel n-ar fi fost Adrian Pintea! "A fost un om care niciodată nu s-a considerat implinit. Intotdeauna a simţit in el resurse şi potenţe ca să poată să mai implinească simţul său artistic. De aceea a făcut şi regie, de aceea şi profesoratul, care are cele două aspecte: o dată tradiţia de a impărtăşi celorlalţi din experienţa sa, care este... uite că-mi vine să vorbesc mereu despre el la prezent! Şi poate că nici nu e rău", şi-a intrerupt şirul cuvintelor Mircea Albulescu, in timp ce incerca să enumere căteva dintre multele calităţi ale prietenului Pintea. "Am simţit in el dorinţa de a se manifesta de din josul rampei, scenei, cum se spune. Adică să facă profesorat, dar şi regie in acelaşi timp. Şi el a făcut pănă la urmă această muncă cu studenţii, de a-i implini. După cum cred că mai departe a ţinut seama de o dorinţă a mea foarte mare, pentru că, după părerea mea, cea mai importantă misiune a unui profesor nu este să scoată actori, ci să scoată alţi profesori după ce el nu va mai fi. O mare implinire din viaţa mea şi, in acelaşi timp, din viaţa lui, a fost clasa noastră. El şi-a dorit foarte mult să fie profesor. Nu neapărat ca să punem pe cartea de vizită «profesor doctor» şi numele nostru, ci din dorinţa de a impărtăşi. Aici e un lucru la care noi ne-am inţeles foarte bine. Nu pot să spun că el a invăţat de la mine, pentru că, in aceeaşi măsură, şi eu am invăţat de la el. Prin asta inţelegănd că noi de la studenţii noştri intotdeauna am invăţat. Noi intotdeauna le-am spus studenţilor noştri: fiţi atenţi, copii, că noi in orice caz invăţăm ceva de la voi. Dacă puteţi să invăţaţi ceva şi voi de la noi inseamnă că suntem oarecum impliniţi. Asta este in legătură cu profesoratul lui, care a fost minunat. La catedră şi in faţa microfonului, realizănd emisiunile culturale sau de Teatru Radiofonic, am stat cel mai mult frunte lăngă frunte. Da! Fără el mi-e fruntea mai palidă", mărturiseşte actorul.
FÃ...RÃ... MESERIE. Nimeni nu se poate duce "la serviciu" cănd se urcă pe scenă. Sau cănd se urcă pe cal in faţa camerelor de filmat, renunţănd la dublură de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Şi, implicit, expunăndu-se pericolelor cu inima deschisă, din dragoste de artă. "Meseria" o fi "brăţară de aur", aşa cum zice o vorbă folosită intr-o vreme ca lozincă de propagandă, dar "meseria" de artist nu există. Aşa simte Adrian Pintea, vorbind din inima prietenului Albulescu. Aşa simte şi actorul Teatrului Naţional: "Este un om care şi-a preţuit şi şi-a respectat enorm - nu-mi place cuvăntul «meserie»! Mai degrabă aş spune «indeletnicirea». Spre deosebire de alţi colegi de-ai mei, mult mai tineri, el venea la teatru intotdeauna extrem de concentrat şi era foarte atent la fiecare ediţie să fie, cum spune francezul, «son mieux», cel mai bun Adrian Pintea, cea mai bună ediţie. Nu a existat, cănd era pe scenă, şi nu există⦠nu există! - insist asupra prezentului - nu există suficienţă. Nu era genul «lasă că merge şi-aşa». Nu! Avea prospeţimea şi curiozitatea să atace de fiecare dată cu un suflet nou texte vechi, situaţii vechi, imprejurări vechi, cu noutatea sufletului şi dorinţei sale de mai bine. Este un lucru minunat pentru care eu şi astăzi il stimez foarte mult şi il am de exemplu."
RISIPÃ... DE TANDREŢE. Nu doar pe scenă. Nu doar la radio. Nu doar pe ecrane sau in clasă. Adrian Pintea, artistul cu suflet vibrănd, era la fel şi in viaţa cotidiană. Pentru Lavinia Pintea, soţia şi marea iubire a actorului, fiecare zi impreună cu el a fost una ideală: "Orice zi a vieţii noastre impreună ar fi inceput cu multă tandreţe. Risipă de tandreţe. Şi, neapărat, un răvaş de dragoste. Obligatoriu! După o cafea bună şi o ţigară fină (fumată doar de El), uneori un trabuc de cea mai bună calitate, ar fi urmat invariabil, trecerea in revistă a presei, discuţii spumoase şi inteligente pe marginea subiectelor zilei. Adrian - un bărabat fermecător, căruia ii stătea bine fumănd, cu un aer aristocrat, profund intelectual, cu ochi cu gene lungi, intunecaţi, in care puteai să aluneci ca intr-o prăpastie, cu fluturări de vise din alte lumi... După ani de căsnicie, il admiram pierdută, mută de uimire şi-mi imploram splendidul noroc să nu mă părăsească prea curănd..."
ŞI INCÃ... O ZI... "Să presupunem că ar fi fost o zi de sămbătă!", spune Lavinia, intrănd in universul atemporal pe care i l-am intins ca pe o cursă acceptată de ea cu drag. "Eu mergeam la cabinet pentru a vedea căţiva pacienţi din altă localitate. El işi intălnea studenţii pentru amănunte legate de spectacolele pregătite. Era un pedagog de excepţie, foarte dăruit. In tot acest timp, in pauze scurte, ne sunam repetat, pentru a ne auzi şi a ne incărca mereu cu energia proaspătă a dragostei noastre. La prănz venea să mă ia de la cabinet şi hotăram de comun acord dacă urma să ne indreptăm spre Băneasa, la Clubul de Echitaţie, sau spre o sală de cinematograf, pentru un film bun. Ne eram suficienţi unul altuia. Mereu, doar noi doi. Rădeam pe săturate, ne povesteam tot felul de intămplări amuzante, ne impărtăşeam unul celuilalt toate găndurile şi trăirile intime. Urmau apoi o cină romantică in doi, jocuri copilăreşti, drăgălăşenii de tot felul, alături de «copilul păros» căine-lup Haiduc şi mereu... vise de viaţă simplă, omenească. Apoi, noaptea sfăntă şi binecuvăntată, in braţele omului iubit."
LECŢIE DE IUBIRE. Lavinia Pintea a dorit să le impărtăşească şi altora o experienţă pe care mulţi nu o mai cred posibilă: iubirea. Perfecţiunea. Idealul posibil in realitatea inconjurătoare. "Fiecare zi a vieţii mele alături de Adrian a fost o zi ideală. Poate şi asta m-a determinat să numesc cartea apărută la Editura Cartea De Weekend «Lecţie de iubire cu Adrian Pintea». Intr-unul dintre răvaşele sale de dragoste imi scria: «Dragostea mea, iubeşte-mă, ajută-mă şi inţelege-mă, pentru că tu poţi să inţelegi... Eu te iubesc! Poate asta ajunge⦠Adrian». Toţi cei 7 ani ai noştri au insemnat IUBIRE. Odată cu sine dăruia doar IUBIRE. Aşa cum am scris in finalul cărţii mele cred că: "Acum inţeleg: Soarta m-a ales să-ţi fiu mireasă. Am trăit alături de un geniu prea puţin inţeles şi preţuit, lăngă unul dintre cei mai fumoşi, dăruiţi, rafinaţi şi mari intelectuali ai Romăniei...
Te voi iubi veşnic, Omul vieţii mele!"
â David Ohanesian / Oedip: "Eu voi muri in plină lumină" â Florea Dumitrache - "Corsarul roib" a murit in zori â Octavian Paler - "A murit ca un romantic" â Dobrin, steaua mea norocoasă â Florian Pittiş - Prima scrisoare â Ralu Filip - "Nu trageţi, domâ Semacaâ¦!" â PF Teoctist - "De multe ori beam apă din copita animalului" â Jana Gheorghiu - "Salut, prieteni!" â Antonie Iorgovan - Juristul rău de gură, cu suflet de aur â Amigdalita lui Gil Dobrică
Citește pe Antena3.ro