Exista cazuri de insanatosire miraculoasa, in situatii disperate. Unii medici de la Spitalul de Copii "Sf. Maria" din Iasi ii indeamna pe micii pacienti si pe parintii lor sa se roage. La capela institutiei, copii de nici 3 ani se inchina in fata icoanelor.

Capela situata la parterul spitalului cu sapte etaje e un fel de clinica a sufletelor. In jur, moartea loveste in trupuri firave, vlaguite, ametite de suferinta. Sunt internati sugari, dar si adolescenti ori tineri de 18 ani. "Doamne, iti multumesc pentru necazurile si incercarile pe care mi le-ai dat, pentru lucrurile bune de care am parte; iti multumesc ca exist". Astfel suna pomelnicul unui copil sosit la spitalul din Iasi pentru a se insanatosi. El a reusit cu ajutorul medicilor si dupa luni intregi de rugaciune, un fapt de inaltare sufleteasca, cum spune preotul, menit sa invinga moartea.

PUTEREA. Amenajarea capelei a inceput in 1992. S-a simtit o nevoie stringenta pentru acest locas, mai ales ca aici veneau copii nebotezati. La Spitalul de Copii "Sf. Maria" din Iasi, realizat in urma cu peste trei decenii, sunt internati anual cam 50.000 de copii, cei mai multi in stare foarte grava, adusi din intreaga Moldova. Personaj deloc neutru la ceea ce se petrece in spital, preotul Florin Cristea, care slujeste la capela unitatii medicale, considera ca, "printr-o buna medicatie, sansa de a trai ne este oferita de Cel de Sus prin intermediul medicilor".

"Spunea un profesor ca in anii ‘80 erau cinci-sase cazuri pe an, acum sunt 60-70. Nici nu mai este loc pentru internarea copiilor. Nu le mai ajunge tronsonul si trebuie sa caute spatii in alte saloane. Totul din cauza radiatiilor emanate o data cu accidentul de la Cernobil. Copii de cateva luni sunt diagnosticati cu leucemie, iar lupta lor pentru viata dureaza multi ani. De aici invat si eu, se stie ca de la orice om, in special de la copii, ai foarte multe de invatat. E cu totul speciala aceasta atitudine a lor in fata mortii", spune preotul Florin Cristea.

AMINTIRI. Cazurile de la oncologie sunt cele mai dureroase, pentru ca moartea este lenta si copilul constientizeaza ca moare. Sunt copii care mor in chinuri cumplite, copii care mor chiar de ziua lor, constienti. Dar sunt si dintre cei care, aflati in ultima faza, scapa printr-o minune. "Toti au sufletul curat, suflet prin care simt atingerea lui Dumnezeu. Pe unii ii botez asezati in incubator". Preotul de caritate ce slujeste la capela copiilor a fost detasat aici din 2003. Are 35 de ani si si-a inceput menirea din 1996. Iubeste mult copiii si are si el doi acasa. Stie care ii este cel mai mare dusman: "Cel mai mare dusman al meu aici, in fapt al tuturor preotilor de caritate, este disperarea mamelor, a insotitorilor, deznadejdea sau depresia. De fapt, puterea vine de la Dumnezeu. Cel mai trist e cand moare un copil mare pentru ca ai foarte multe amintiri despre el".

SANSA "Printr-o buna medicatie, sansa de a trai ne este oferita de Cel de Sus prin intermediul medicilor" Florin Cristea, preot

PREVIZIUNI

In brosura de "uz intern" din iunie 1986, respectiv se-lectia intocmita "cu consultarea specialistilor Comisiei de partid si de stat" se specifica: "Norul a pierdut treptat din potentialul sau radioactiv pe masura ce a ajuns in Scandinavia si in tarile Europei rasaritene, dar - apreciaza unii comentatori - este posibil sa fi semanat germenii unor maladii viitoare. (…) Leucemiile vor incepe sa se manifeste peste doi ani si vor atinge apogeul in 10-15 ani. In mod similar, fiecare rad (unitate de masura a radiatiilor) in plus la care vor fi expusi 1 milion de oameni va declansa cinci cazuri suplimentare de cancer la tiroida, comparativ cu nivelul normal de 40; sapte cazuri suplimentare de cancer la plamani, comparativ cu 700; sase-zece cazuri suplimentare de cancer la san, comparativ cu 750. Cu putin noroc, afirma medicii, europenii nu vor inregistra aceste mici sporiri ale imbolnavirilor de cancer. (…) Norul radioactiv de la Cernobil ar putea antrena riscuri pentru vedere la copii. (…)"

INFRUNTARE

Adolescentul Florin Ionescu, de 17 ani, din Piatra Neamt, are leucemie. A fost internat anul trecut chiar de Pasti. Preotul Florin Cristea isi aminteste: "A avut o criza puternica in noaptea Invierii si mama lui a crezut ca nu mai prinde zorii. Mama si bunica, descurajate, plangeau si asteptau preotul pentru a-l impartasi inainte de a trece in nefiinta. Copilul nu a murit. Se simte bine. Mama lui a luat toate acestea ca pe o minune. El a devenit de atunci un luptator. Lupta si acum cu propria lui soarta".

Acolo a vazut cum arata iadul

SPECTRU. "Cernobilul inca ma bantuie", spune Maria Ene

Profesoara de limba moldoveneasca la o scoala din Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, Maria Ene a ajutat ca voluntar ranitii din explozia de la Cernobil. S-a ocupat mai ales de copii. La 20 de ani de la accident, inca sufera de pe urma unei afectiuni cauzate de radiatii.

In primavara lui 1986, Maria Ene preda limba moldoveneasca la o scoala din URSS. Nascuta in Romania Mare, ramasese alaturi de familia ei dincolo de Prut cand Basarabia fusese cedata, dupa al doilea razboi mondial, Uniunii Sovietice, iar acum era cetatean sovietic. Simtea ca, parca, ceva se intamplase in acel inceput de primavara. La 1 mai, de ziua muncitorilor, sarbatorita cu atatea parade si atatea manifestari in toate colturile Uniunii Sovietice, nimeni nu miscase anul acesta un deget. Muncitorii fusesera lasati sa stea acasa, in cateva zile libere. Avea sa afle ce se intamplase la aproape doua saptamani de la tragedie, insa coordonatele dezastrului nu le-a inteles pe moment. "La 6 mai, un instructor scolar a venit la colectivele de profesori si a spus ca a avut loc o explozie, undeva in Ucraina, si ca multi oameni sunt raniti. Era nevoie de voluntari care sa aiba grija mai ales de copii. N-am ezitat o secunda", spune Maria Ene.

A plecat cu trenul, alaturi de ceilalti voluntari, la Sergheievca, langa Cetatea Alba, unde zi de zi soseau copii din Prepiati (orasul cel mai apropiat de centrala de la Cernobil). Acolo a vazut cum arata iadul. Un iad al copiilor loviti de radiatii ucigase. Fiind cei mai vulnerabili, se prapadeau unul dupa altul. "Copiii erau toti infectati. Stiau ca vor muri, ca nu mai au nici o sansa, desi nu intelegeau prea bine ce li se intamplase. Nimeni nu le spunea nimic. Asa era in Uniunea Sovietica, nu intelegeai mai nimic din cele ce se intamplau in jurul tau", isi aminteste profesoara. Si azi mai sufera de pe urma acelor zile. Fara sa-si dea seama, a fost si ea atinsa de efectul nociv al radiatiilor. Sufera si azi, la 20 de ani de la tragedie, de dureri de cap si de oase.

Copiii mureau pe capete. In fiecare zi, cativa dintre ei erau imbarcati in autobuze si dusi la Odessa, la Marea Neagra, la tratament. Li se dadeau sucuri de fructe, uneori si vin, li se facea baie in mare dimineata si seara. In ciuda eforturilor, cei mai multi nu supravietuiau. "La Odessa plecau cei care se umflau si le curgea sange din urechi. Acestia erau condamnati, nu mai aveau nici o sansa. Medicii si personalul care ii ingrijea isi dadeau seama cand micutilor le venea sfarsitul si ii izolau in camere speciale, unde eu si ceilalti voluntari nu aveam voie sa intram. Ne-au scutit sa vedem acele scene teribile. Restul imaginilor inca ma bantuie", isi aminteste Maria Ene.

S-a atasat acolo de o fetita, Taniusa, "o gagalice de 6 ani". "Era grasuta, cu un par saten lung, superb. Toata vara a zacut bolnava. Ii placea grozav sa stea cu mine, iar eu o adoram. Era foarte isteata. Fusese despartita de parinti si imi spune mie mama. Nici nu stiu ce s-a intamplat cu ea, i-am gasit parintii si dusa a fost. Sunt bucuroasa macar ca s-a vindecat", spune Maria. S-a molipsit si ea de la copiii radiati si mai sufera si acum.