Altarul bisericii, sufletul Oaşului

Faină biserică s-a ridicat în Ţara Oaşului, la Negreşti. Oşenii şi-au înălţat catedrală mândră, după inima lor. În altar, Vasile Pop Negreşteanu jugrăveşte însuşi sufletul Oaşului.

Uneori, fără să ne dăm seama, Dumnezeu ne pune la lucru, să ne răscumpărăm păcatele. Prin Frumos. Când El găseşte şi omul potrivit, în Rai îngerii joacă! Acum ei sigur joacă pe acorduri de ceteră şi fluier. Pe muzică oşenească!

SIMBOLURILE ŢĂRII OAŞULUI
Poveste. S-or hotărât oşenii să-şi nalţe mândră biserică. La Negreşti-Oaş. Au ridicat-o. S-au gândit cine s-o picteze. Vasile Pop Negreşteanu, fecior de plai oşenesc, a fost ales pentru pictarea altarului. Până aici simplă povestea, de aici se complică. De cinci ani, Negreşteanu pictează altarul şi încă nu l-a terminat. N-a vrut! În cinci ani, alţi pictori ar fi terminat biserica, o recunoaşte chiar oşeanul. El nu a terminat nici altarul. N-a vrut!

De ce? O explicaţie simplă, dar atât de frumoasă. A stat, a lucrat, a stat, a lucrat, atâta timp cât i-a trebuit să prindă inima Oaşului într-un altar. O muncă grea, pe care nu poţi să nu crezi că nu i-a dat-o chiar Cel de Sus. Să fie spălarea păcatelor lui Negreşteanu? Se prea poate!

Pictorul Vasile Pop ("Negreşteanu" şi-a adăugat chiar el pentru a arăta lumii întregi originea sa) a pus în altarul bisericii din Negreşti nu doar culori, nu doar figuri de sfinţi, a pictat însăşi sufletul Ţării Oaşului. Pictura bisericească respectă întru totul canoanele bisericeşti, ba chiar poate fi exemplu. Pe lângă aceasta, Pop Negreşteanu a adăugat însă şi motive tradiţionale, simbolurile Ţării Oaşului. De la motivele de pe ştergare, la ploscă, la pictarea Negreştiului ca miniatură la picioarele sfinţilor, de toate a făcut pictorul! În cinci ani! Ce-i drept, un an nu a putut lucra. Voinţa sinelui, mai puternică decât conştiinţa omului l-a împiedicat. Acum mai are puţin. La vară va termina. Şi o dată cu "pensula de final", probabil, multe din păcatele pictorului oşean vor fi iertate. Din cuvintele lui, îţi dai seamă că acest altar al bisericii din Negreşti este în fapt şi altarul vieţii lui. Unul plin de simboluri, de sfinţi înalţi, alungiţi înspre dumnezeire. E singura lucrare bisericească, importantă, a lui Vasile Pop Negreşteanu. În ea şi-a pus toată puterea creaţiei. A doua oară nu vrea să mai lucreze. Vrea ca prin această pictură să lumineze, pe cât se poate, pe acei oşeni ce s-a depărtat de tradiţia locului. Să se lumineze şi ilumineze. "Familia mea a avut noroc să aibă în casă icoane «originale», făcute după şcoala de la Nicula. Până să îmi dau eu seama ce este cu ele, au cam dispărut. Acum în Oaş nu mai găseşti nici din greşeală! Culoarea a dispărut din Oaş. Culorile folosite de mine în altarul bisericii sunt cele care erau în Oaş când eu m-am născut, cu care am crescut", explică pictorul.

PENSULA-FLUIER
Aproape întotdeauna, Vasile Pop Negreşteanu are la el o pensulă mai specială, o pensulă pe care el a transformat-o în fluier. La nevoie scrie cu ea imagini, la nevoia dorului, horeşte din fluier. Când nu-i mai este de ajuns, îşi ia cetera şi zice cu foc. Această învăţătură a instrumentelor tradiţionale ale Maramureşului vine din nevoia de a se cunoaşte pe sine şi a originilor sale.

"Bărbaţii munceau foarte mult, munceau la pădure prin ţară. Acolo am muncit şi eu, în toate verile, din clasa a VI-a. Era o muncă dură. În ultimii doi ani, până să intru la facultate am lucrat ca tăietor de lemne, nu am mai stat la muncile mai uşoare. Câştigam mai bine. Şi acolo mi-am exersat felul acesta de a fi. Aşa m-am obişnuit şi din această cauză eu ţin foarte mult la acurateţea execuţiei, îţi dă forţă, munca făcută bine îţi dă forţă! Aşa e şi cu ţâpuritura. Te inundă în tot corpul o putere şi poţi să atingi dintr-o dată cele mai înalte sunete sau cele mai joase. Pentru că şi ţâpuritura aceasta este de fapt un ritual, nu este o strigătură oarecare", spune Negreşteanu.

A învăţat să cânte la ceteră şi fluier pentru a putea, după cum spune el, să simtă sonoritatea aerului, a culorilor, să pipăie viaţa. Cumva, toate se întrepătrund pentru el. Şi ceteră, şi ţâpurituri, şi fluier, şi pictură. Sunt un tot. Un amalgam din care s-a născut el, Vasile Pop Negreşteanu-pictorul. Consideră că arta monumentală este un lucru aparte, dificil. Şi nu oricum şi oriunde poţi spune că faci artă monumentală. Trebuie ca acea construcţie, prin sinele ei să fie deja jumătate de lucrare împlinită. Iar pictorul, prin arta sa să vină să împlinească acel cerc al unui Simbol. "Creaţia lui Dumnezeu este monumentală prin complexitatea ei. Cum putem noi crea ceva care să se apropie de creaţia monumentală? De ceea ce vedem lângă noi?"

Arta zonei l-a marcat, l-a fascinat. "Dacă aţi vedea cusăturile din Oaş... Pe mine m-a fascinat adunătura aceasta de motive, înlănţuirea lor. Dacă te uiţi la detalii mai mari, să vezi cele mai vechi motive, ai să vezi cât de abstracte sunt. În perioada culorilor vii, erau motive... geometrie pură! Mă fascina spaţialitatea vizibilă pe costumele populare. Jocul de cute, de falduri, cum apăreau elementele tradiţionale, motivele. Este fascinant cum aceste femei simple reuşeau să facă nişte figuri atât de perfecte, pe unele modele poţi să pui şi dreptarul!". Altarul? "E foarte mult cât am stat eu aici. Unii poate terminau două biserici, eu am stat doar la altar. Dar uitaţi-vă cum arată această lucrare, este o compoziţie aparte. Eu vreau să fac o treabă de valoare. Este o pictură pentru oşeni. Le-am spus şi lor. Este o lucrare cu care ei trebuie să se identifice în faţa lui Dumnezeu!".