“Am aflat de la radio că nu mai avem băiat...”

Cu două luni înainte de a împlini 18 ani, Ionuţ Staicu din Buzău avea să se urce în avionul blestemat, cu gândul că peste câteva ore îşi va întâlni prietenii din Belgia. Un tânăr care, mai în glumă, mai în serios, voia să îmbrăţişeze o carieră de pilot în aviaţie...

Culmea ironiei... a sfârşit chiar în avionul cu care abia aştepta să călătorească. Abia aştepta şi pentru că înainte cu trei luni nu primise viză şi ratase vacanţa pe care trebuia să o petreacă în Belgia în iarnă, nu primăvara. Blestemată viză, blestemat avion...

La 13 ani de la tragedie, părinţii îşi aduc aminte de Ionuţ şi de clipele groaznice de atunci ca şi cum totul s-ar fi petrecut zilele trecute.

“Doamne, niciodată nu mi s-a părut mai frumos ca atunci”

Pe mama lui Ionuţ, Cornelia Staicu, am găsit-o cu albumele foto în braţe. Ştia că vizita noastră e legată de nenorocirea de la 31 martie 1995. “Uite, aici era undeva la mare. Tot timpul zâmbăreţ. Şi aşa ne aducem aminte de el. Poza asta o ţinem mereu pe perete.” Închide albumul şi anticipează o întrebare. “Ştiu că se spune că, dacă trec anii, poţi trece mai uşor peste amintire. Îmi aduc aminte care era poziţia lui în familie şi bucuria pe care el o stârnea, iar acum mă doare. Dorul de el este tot mai puternic, nu este adevărat că, dacă trece timpul, trece şi durerea.” Inevitabil, ochii mamei încep să devină umezi atunci când povesteşte ultimele clipe trăite alături de fiul ei pe aeroport. Ne spune că băiatul ei nu a dormit în noaptea de dinaintea tragediei, s-a foit tot timpul. “Mi-a spus când a aflat că va merge cu un Airbus: «Abia aştept să zbor cu avionul». La aeroport l-am condus cu soţul. Ne-am îmbrăţişat şi i-am spus: «Fii atent, cum ajungi, ne suni!». Am aşteptat până a trecut de punctul de control şi ne uitam la el şi am spus cu voce tare: «Doamne, niciodată nu mi s-a părut mai frumos ca atunci!».

Citește pe Antena3.ro

Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

“Anunţul nenorocit”

“De la aeroport am mers în Bucureşti, la treburile noastre”, intervine şi tatăl în discuţie, Mircea Staicu. “Eu eram la un control la un medic la Spitalul Parhon când auzeam salvările cu sirenă trecând spre aeroport, dar eu nu aveam de unde să ştiu.” În mintea mamei era tot Ionuţ, parcă simţise că s-a întâmplat ceva: “Mi-am spus: «O fi decolat avionul ăla pe o vreme ca asta?»“. Nu au trecut multe minute până când cei doi au ajuns în maşină şi aveau să audă ceva cumplit. Cu o voce tremurândă, mama îşi aduce aminte de acele momente: “Am aflat de la radio, în maşină. Şi acum îmi mai sună în urechi anunţul... «La faţa locului se află primul-ministru Văcăroiu. Cursa numărul nu ştiu care... s-a prăbuşit. Vom reveni cu amănunte...». Atunci Mircea a spus: «Nu mai avem băiat!»“.

Neputincios în faţa gropii cu morţi

“Acolo am văzut nenorocirea. Erau mulţi militari şi salvări, reporteri de la televiziuni. Dacă îmi dădea cineva cu ceva în cap nu spuneam nimic, atât de neputincios eram, nu puteam reacţiona în nici un fel.” Pentru Mircea Staicu, clipele petrecute în apropierea locului în care aeronava a picat au fost groaznice. Dar el tot spera ca Ionuţ să fie în viaţă... “Am simţit că s-a rupt ceva din mine! Abia atunci să fi realizat că nu mai este.”

La câteva zile după tragedie, tatăl îndurerat trăia momente teribile când trebuia să identifice bucăţi din corpul lui Ionuţ. “Când am ajuns la IML, maşinile cărau încă de pe câmp. Nu au procedat corect, trebuia să le caroteze şi apoi să le aducă la IML. Ei au amestecat toate resturile şi le-au pus în saci. Primul obiect pe care l-au găsit era paşaportul lui Ionuţ, pe jumătate ars, apoi buletinul, într-un portmoneu.

Toată lumea îşi mai lua din resturi, iar pentru noi nu se găsea nimic. A fost, poate, perioada care m-a demolat cel mai mult. Chestia asta m-a uzat şi mai mult decât sufeream. Erau bucăţi de carne, de oase, de capete. Mi-a dat un scalp, pentru că părul se apropia la culoare cu al lui Ionuţ. Erau nişte fire albe la rădăcină, şi eu mă gândeam că atunci când omul ştie că va muri subit albeşte, dar mi-au spus că nu e adevărat.” Atunci când nimeni din familie nu mai spera...

“Era 26 aprilie. Făcusem deja groapa în cimitir. La IML mi-a adus un medic o labă de picior. L-am recunoscut degetul mare, dar şi laba era leită cu a mea. A mai fost şi o bucată de şold alături. Aşa ne-a putut da certificatul de deces, pentru că, dacă trecea o lună, îl declara neidentificat. Am fost ultimii care am ridicat ceva de acolo. Ce ne-a dat am pus în sicriu, unde am pus hainele.”

Un zâmbet pe chipul mamei ne surprinde în acele minute de amintire teribilă pentru părinţi. “Dar, Mircea, povesteşte cu lănţişorul!”, îi spune soţului doamna Staicu. Soţul parcă şi el abia aştepta să zică despre acel episod: “După o săptămână nu mai era nimeni pe acolo, pe câmp. Deja erau ţiganii pe acolo să ia fiare. Eu eram disperat să găsesc ceva şi spuneam: «Măcar lănţicul să-l găsesc». Am dat o roată şi apoi am intrat în groapă. Am ieşit repede afară, nu mai suportam. Am fost nevoit să mă sprijin de ceva, de pământ, să mă ridic din groapă şi, când m-am ridicat, am văzut în pământ ceva care lucea. Era lănţişorul lui, un sfert intact şi restul topit şi deformat. Îl cumpărasem împreună de la turci, era cu zodia lui... Racul, el şi-l alesese. Lănţicul l-am pus în sicriu”.

Un tânăr matur pentru vârsta lui

Cuvântul sicriu rostit de tată îi stârneşte mamei amintirile de la înmormântare, pe care le spune tot cu chipul mai luminat. “La 28 aprilie au venit şi colegii lui. Colegi pe care îi întâlnise în taberele în care a mers prin ţară. Nimeni nu spunea ceva rău despre el. Mergea la petreceri şi, dacă doi prieteni se certau, băiat şi fată, el se oferea să o conducă acasă, să nu păţească ceva. El şi femeii de serviciu îi spunea sărut mâna. În schimb nu era de acord cu tinerii care cerşeau.

Când ajungeam la ţară, primul lucru pe care îl spunea bunicilor era: «Vă ajut cu ceva?».” “Noi aflam de multe gesturi deosebite de la alţii”, o completează soţul. “El nu se lăuda, era foarte modest, oricum, matur pentru vârsta lui. La înmormântare, mulţi ne-au cerut lucruri de-ale lui să le ia pentru a-şi aduce aminte de el. Un prieten chiar a făcut un colaj din imagini filmate cu Ionuţ. Nici acum nu l-am văzut. Nu aş putea să mă uit. M-ar termina. De 13 ani nu am pornit video-ul şi nu am pus caseta...”

Prietenii belgieni se simt mereu vinovaţi

Ionuţ Staicu fusese invitat în Belgia în iarna lui ’94, dar nu i s-a acordat viză şi astfel a ajuns în cursa morţii de la 31 martie. Prietenii belgieni au insistat mult ca el să vină, iar tatăl povesteşte că de fiecare dată când vorbeşte cu ei simte că se învinovăţesc. “Cu toţii voiam mult să se ducă în străinătate. Am insistat şi noi şi ne bucuram. A fost ceva ce nu îmi pot explica. Parcă ne-am grăbit să-l ducem la moarte!”

Sentimentul vinovăţiei i-a inspirat pe belgieni să trimită familiei îndoliate un mesaj cutremurător, însoţit de una dintre pozele preferate ale lui Ionuţ:

“Cineva care era departe de noi/ Venea mai aproape în zorii zilei,/ Şi încă şi mai aproape, când noaptea ni l-a răpit”. Semnează Rabindranath Tagore, primul asiatic laureat cu Premiul Nobel pentru literatură...