America de la est la vest, prin sud (II)

O traversare a Americii de la est la vest, prin sud. New York - New Orleans - San Francisco. Nu mai puţin de 15 sta­te traversate într-o maşină americană cât de clasică ne-au permis bugetul şi oferta firmelor de închiriere. De la o ex­tre­­m­i­tate la alta, am întâlnit mai multe Americi, cu chipuri şi poveşti diferite.

De la siguranţa de sine a New York-ului la destrăbălarea bine supravegheată din New Orleans, de la bazarul mexican din El Paso la eleganţa unui oraş fascinant, San Francisco. Ne-ar fi plăcut să avem timp să le şi cunoaştem, dar 12 zile nu aveau cum să ne ajungă. Au fost însă suficiente pentru a parcurge peste 6.000 de kilometri şi a ne hotărî că trebuie să revenim.

După două zile su­per­be şi mai ales trăite la inten-sitate maximă, ne-am despărţit cu greu de New Orleans. Am lăsat cu regret în urmă terasele pline de parfum din Cartierul Francez, cluburile de rock şi jazz care duduiau aproape non stop de trupe live şi ne-am îmbarcat din nou în limuzina americană menită să ne traverseze un continent întreg. După ieşirea din oraş, o autostradă suspendată ne-a purtat mai multe zeci de ki­lo­metri pe deasupra deltei fluviu­lui Missisippi, al doilea ca mă­ri­me de pe teritoriul SUA. Ne-am tot uitat după celebrii aligatori, dar din goana maşinii n-am putut vedea decât nişte pă­sări, care, pentru nişte neiniţiaţi în ale ornitologiei, au părut destul de similare cu exemplarele ce pot fi găsite şi în Delta Dunării.

În aproximativ o oră de la plecarea din New Orleans am traversat hotarul invizibil cu Texas, al doilea stat ca mărime al SUA, după Alaska. Pentru o imagine mai exactă e suficient de spus că este de trei ori şi ceva mai mare decât România, în timp ce populaţia sa se ridică undeva la peste 24 de milioane de indivizi. Cu cap-compas spre vest am trecut pe la periferia Houstonului printr-o salbă de autostrăzi suspendate, etajate, largi şi gra­ţi­oa­se, apoi ne-am continuat drumul spre San Antonio, tot mai aproape de graniţa cu Mexic. Oda­tă ajunşi la San Antonio, unde am făcut un popas de o noapte, am avut prilejul de a ne izbi din nou de francheţea şi re­la­xarea americanului de rând. În momentul când ne-am dus să facem formele de cazare, după ce s-a uitat pe permisele de condu­cere (actele cele mai solicitate în State atunci când te opreşti la un hotel), recepţionera de culoare ne-a chestionat curioasă: "Ro­mâ­nia? Unde e asta? În Europa, nu-i aşa?". "Da. Europa de Est", am răspuns. "Eram sigură! Am fost în Europa, dar n-am auzit niciodată de România", a încheiat tipa, cu gura până la urechi. De fapt, aşa sunt americanii. Relaxaţi, amabili, politicoşi, comunicativi şi fără complexe, indiferent dacă ai în faţă un profesor universitar sau recepţionera de culoare a unui motel de pe marginea unei au­tostrăzi ce iese din San Antonio. Tot atunci, aflându-ne deja că­la­re pe graniţa cu Mexicul, am fă­cut cunoştinţă cu cele 35 de gra­de Celsius ale orelor de seară de la începutul lunii mai din sudul extrem al SUA. De altfel, în toată această parte a sudului Texasului nu există practic un motel care să se respecte şi să n-aibă piscină, accesoriu încercat degrabă şi de noi după cazarea la San Antonio.

Apoi am luat la ţintă El Paso, oraş de fapt lipit cu Ciudad de Juarez, de partea cealaltă a fron­ti­e­rei care trece chiar prin mij­lo­cul său. Senzaţia generală a fost de fapt că ne-am aflat mai mult în Mexic decât în State. Aşezarea era după tipicul latin, cu clădiri scunde şi împrăştiate, străzi largi, populaţia cât de cât amestecată, dar cu o majoritate certă hispa­nică. Căldură, multă căldură, ba­ruri în faţa cărora staţionau eternele camionete (model preferat oriunde în SUA, indiferent de zonă). De partea cealaltă, dincolo de gardul păzit straşnic de Poliţia de frontieră americană, Ciudad de Juarez îşi semnalează prezenţa printr-un imens steag mexican arborat. Un mic gest de mân­drie în faţa altora de umi­linţă, în condiţiile în care cozile fe­ri­ciţilor mexicani posesori de viză şi care aşteaptă să intre în SUA pentru a ajunge la munca de zi cu zi se întind pe câţiva kilometri.

A urmat Arizona şi, o dată cu acest nou stat de pe traseu, a în­ce­put deşertul. Cum nu văzusem decât în filme. Teren arid, cu câteva tufe încâlcite, de o culoare greu de definit, împrăştiate ca din avion. Din când în când, la o privire atentă, ni se arăta o mi­nitornadă care spulberă şi în­ghite, în acelaşi timp, pulberea de nisip. În scurtele popasuri la câte o benzinărie, când ieşeam din maşină ca să ne dezmorţim câ­teva clipe, ne miram cum de nu se lichefiază totul în jur din cau­za căldurii. De fapt, e puţin spus căldură. Sau caniculă. E o vă­paie co­pleşitoare, care parcă în­cearcă să ţi se insinueze pe sub piele şi să te aprindă pe di­nă­un­tru. Te gândeşti cu groază la ce-ar fi dacă maşina te-ar "lăsa" în drum, în plină pustietate. Vrei să părăseşti cât mai repede întinde­rea populată doar de şopârle şi cactuşi uriaşi, în formă de furculiţă, dar, în acelaşi timp, îţi vine greu să te desparţi de un peisaj pe care nu ştii dacă îl vei mai întâlni vreodată.

Spre asfinţit am lăsat în urmă Arizona şi am trecut hotarul în California. Ne-au ieşit în cale munţi cum nu mai văzuserăm, compuşi doar din bolovani de toate mărimile, cu care parcă se jucase un copil. O imagine de-a dreptul selenară, contrastată doar de perfecţiunea autostrăzii care ne-a dus până la San Diego, unde am ajuns deja târziu în noapte. Cum nu se mai punea problema vizitării oraşului, am rămas doar cu sfaturile băieţilor de la benzinăria de lângă hotel, unde ne-am dus pentru a ne alimenta Mercury-ul Grand Marquis: "Aveţi grijă pe unde mergeţi. Zona aceasta poate fi destul de pe­riculoasă seara". Pesemne că pro­ximitatea cu Tijuana în­seam­nă mai mult decât faptul că 80% din populaţia din San Diego e de origine hispanică.

A doua zi am plecat devreme, pentru că ne-am propus să facem o baie în Pacific. Înainte de Los Angeles ne-am oprit la Newport Beach, un loc pe care îl ştiam doar pentru faptul că Lars Ulrich, bateristul trupei Metallica, a emigrat aici cu familia din Danemarca în urmă cu 30 de ani. Alegerea a fost inspirată. Am avut parte de o zi superbă, valuri deloc mari, iar plaja a fost ceva de vis. N-am vă­zut scoici, nu există pahare de plas­tic aruncate sau îngropate cu de­licateţe sub prosop. Deşi fin, ni­sipul nu generează praful acela alb care la noi îţi intră prin toate păr­ţile şi prin toate lucrurile. Încă ceva, foarte important pentru fu­mători: nu veţi vedea chiştoace ni­căieri aruncate pe plajă, iar asta datorită faptului că toţi cei care fumează au decenţa de a veni cu nişte recipiente cilindrice speciale, puţin mai mari decât un tub de desfundat nasul, unde scru­mează şi îşi sting ţigările. Simplu, nu-i aşa?

Deshidrataţi după câteva ore de soare, am atacat un bar cocoţat pe un ponton. Am mâncat peşte şi fructe de mare şi ne-am minunat de uşu­rin­ţa cu care pescarii amatori din jur umpleau găleţile cu o rudă ceva mai mare a stavridului.