Amintiri amare - Ultimul partizan aradean i-ar lega pe conducatori

Pe noptiera, langa veioza ce clipeste chioara, cateva teancuri de carti. Poezii de Radu Gyr, brosuri istorice, texte de cantece patriotice: "Dar nu din acelea comuniste! Sanatoase, vechi, pe care le sufla si bunicul", spune batranul si incepe sa recite cu pofta, de auzi printre cuvintele lui fluierul de cimpoaie si simti cum mirosul celor 80 de oi despuiate si infipte inspirat in frigare te gadila placut, ca pe ostenii insufletiti de Iancu prin padurile motesti. Putin mai incolo, radioul, care, mai nou, da numai vesti rele. Cateva hartii ingalbenite de vreme stau stranse sul, langa fotografii cu zimtii rosi si stirbi: atat a ramas din arhiva familiei dupa perchezitii si sarguinta cu care vecinii i-au "imprumutat" lucrurile cat timp a facut puscarie.

E Florian Dudas. Din satul Tagadau, comuna Beliu, judetul Arad. La 18 august 1951, cand avea 27 de ani, Securitatea l-a ridicat de langa femeia cu care se insurase cu cinci luni in urma si care era deja gravida. S-au revazut peste 13 ani, in 1964, cand si fiica-sa terminase deja scoala primara. A supravietuit celor mai dure inchisori: Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, minele de plumb de la Nistru.

Este extraordinar de lucid. Nu scotoceste prin memorie dupa nume, date, fapte; vorbele curg, firesc, parca ar relata discutia de ieri cu vecinii de peste drum, si nu zile negre de acum jumatate de secol. A zacut 16 luni in beciul Securitatii de la Arad, fara sa fie inculpat, fara sa fie judecat. In ziua in care l-au arestat au fost saltate alte 36 de persoane. El avea regim special, fiindca se spunea ca este partizan. Si nu unul oarecare! Ca unul dintre comandantii Miscarii Nationale de Eliberare, pregatea din 1950 o interventie americana impotriva comunistilor din Romania. Citea si raspandea ziarul clandestin "Cuvantul Motilor", care chema la lupta anticomunista si relata in cele mai mici detalii pasii care se fac pentru inlaturarea rusofililor.

"In timp ce noi ne pregateam de lupta, comunistii petreceau in fiecare zi. Oamenii intrau in organizatie, fiindca le era urat de comunisti; cei mai mari analfabeti, cei mai batausi si mai rai au ajuns sefi, taiau si spanzurau. Daca le placea o casa, intrau peste gazda in miezul noptii, ii puneau un pistol la cap, apoi o arestau, ca spuneau ca e reactionar; ii confiscau casa si pe el il deportau, impreuna cu familia, asa cum era imbracat, in chiloti, in camasa de noapte. Taranii nu au putut rabda. Noi credeam ca o sa primim armament de la americani, ca or sa se parasuteze ca sa luptam impreuna contra comunistilor - isi aminteste batranul."

A fost acuzat de "participarea la organizatia subversiva care a avut ca scop rasturnarea regimului democratic din Republica Populara Romana". In ziua in care ziarele anuntau in chenare cernite moartea tatucului Stalin, Florian Dudas a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare grea. Sunt si astazi lucruri despre care ii vine greu sa vorbeasca. Nu isi deconspira tovarasii, pomeneste numai despre cei care au fost condamnati, impreuna cu el, si cu care a facut puscarie. Desi era comandant de plasa peste 32 de comune, refuza sa spuna cati membri avea Miscarea Nationala de Eliberare si mai ales cine erau acestia. Sunt lucruri secrete, pe care nu le-a marturisit nici in inchisoare si nu e dispus sa le spuna nici acum: n-are decat sa se deconspire cine vrea, din proprie initiativa. Degeaba repet de cateva ori ca americanii pe care ii astepta sunt acum aici si nu ar mai avea de suferit daca ar rupe tacerea. Zambeste si le spune mai departe pe ale sale.

"Noi am inceput sa ne organizam atunci cand, in 1949, de pe langa Seleus a pornit revolutia. Pentru ca comunistii nu voiau sa plateasca muncitorii de la batoza in natura, ci numai cu bani, astia s-au revoltat. Au pus mana pe arme si si-au cautat dreptatea, mai ales ca nici cotele nu se mai dadeau ca mai demult, ci dupa cum doreau responsabilii de partid: unii primeau mai mult, atii deloc. Taranii s-au rasculat. Au tras clopotele in dunga, ca atunci cand era foc. A venit armata, a inconjurat satele si de peste tot a executat doua, trei persoane, iar cadavrele au fost lasate sa zaca pe ulita trei zile, si dupa aceea le-au ingropat in cimitirul de cai, langa animale."

Evenimentul acesta l-a convins pe Florian Dudas ca regimul comunist este abuziv si crud. A inceput inarmarea oamenilor din Beliu si Tagadau.

"Eram speriati, abia asteptam sa vina cineva sa ne izbaveasca, fiindca nu mai puteam suporta ce faceau comunistii. Eram pregatiti sa incepem lupta la primul semn".

Inainte sa apuce sa schiteze insa vreun gest impotriva regimului, Dudas a fost saltat de acasa. In beciul Securitatii a ajuns singur intr-o celula. Era dus la interogatoriu cu ochelari care in loc de lentile aveau montata tabla.

"Cea mai groaznica zi a fost pentru mine 12 februarie 1952. Era iarna, frig. M-au dus la dus cu apa rece, asa imbracat cum eram, apoi m-au bagat in carcera, care era ingusta ca un horn, nici nu te puteai intoarce inauntru. Au inghetat hainele pe mine, urinam fara incetare."

Sentinta nu l-a demoralizat. Spune ca tragea speranta ca situatia se va schimba, ca totusi nu va ajunge la puscarie. Avea moralul ridicat. Si el, si ceilalti ilegalisti. Nu puteau crede ca pentru convingerile lor pot fi condamnati sa stea un sfert de viata dupa gratii. In arest, la Timisoara, primarul Lugojului, Biraescu, a murit chiar langa el. Avea sa afle mai tarziu ca nevasta-sa l-a dezgropat noaptea din cimitirul unde il dusesera comunistii si l-a inhumat clandestin, crestineste.

"Stiam inauntru tot ce se intampla afara mai bine ca acuma, cand avem radio si televizor."

JILAVA. PRIMUL POPAS. Tinut la 40 de metri sub pamant, in beci neluminat, sub fortul 13. Exista si astazi. A supravietuit si el, ca Florian Dudas, unor vremuri pe care, daca nu ar fi existat, nimeni nu le-ar fi regretat.

"De la Jilava, eu am fost repartizat la lagarul de exterminare Capul Midia, la betonaj. In momentul in care am ajuns acolo, primul lucru a fost ca am incarcat intr-o caruta doi morti: un avocat si un medic in sicrie de stuf. Ce am vazut acolo ma macina si astazi: oamenii isi faceau haine din sacii de hartie goliti de ciment, ca sa nu inghete noaptea. Unii aveau numai chiloti, asa au fost adusi de acasa si deportati. Eram 1.200 de detinuti si 12 locuri la infirmerie. Cand ieseam la lucru, pe batranii care nu puteau umbla pe distanta lunga ii ducea pe santier cu basculanta; acolo ii bascula, asa cum basculezi nisipul de pe camion."

Se lucra la norma. Cine nu spargea doi metri cubi de piatra intr-o zi nu manca. Liviu Borcea, comandantul lagarului (care a aparut recent la televizor spunand ca lui i-a fost mai greu decat detinutilor, fiindca astia mai erau eliberati si ajungeau acasa, dar el trebuia sa stea permanent la Capul Midia!), obisnuia sa ii intampine pe noii sositi cu un discurs din care Florian Dudas nu a uitat nici un cuvant: "Aici vi se vor albi barba si parul. Cine va munci mai mult va muri mai repede; cine va munci mai putin va muri mai tarziu. Insa toti veti muri! Midia va va fi cimitirul."

Intr-una din zile, detinutul Sergiu Popescu, care lucra la perforarea unui deal, a nimerit cu perforatul intr-o gaura stata in care era dinamita. Imediat a explodat. De la detonare, barbatului i-au sarit ochii din cap. Se tavalea pe jos, cu sangele siroindu-i pe obraji, cu pietre si aschii infipte in carne. Patru ore a fost lasat sa sangereze si sa urle, nimeni nu avea voie sa se apropie de el. Medicul a venit tarziu, numai vointa lui Dumnezeu l-a tinut in viata pe puscarias.

"In schimb, atunci cand cineva incerca sa evadeze, Securitatea ajungea la noi in 60 de minute, face o comparatie batranul Dudas intre dezinteresul fata de om si interesul fata de sistem."

Acolo, la Capul Midia, a cunoscut un om pentru care s-ar fi intors dupa eliberare sa il ajute sa evadeze. Dar cum sa ajuti pe cineva sa evadeze si sa traverseze toata tara cand nu aveai masina, nu aveai cum sa fugi repede de la fata locului? Evadarile, spune batranul, erau foarte rare. Utopii. Toate erau zadarnicite de gardieni. Evadatii au fost prinsi, unii executati, altii aruncati in conditii si mai grele. Asa era pe atunci. Statul comunist se ocrotea cum stia...

AIUD. Aici, isi aminteste Florian Dudas, a auzit prima oara oameni urland de foame. Stateau dupa usile de fier si se zbateau cu burta lipita de sira spinarii. Alta imagine este aceea a lanturilor de fier. Cum aratau, cum zornaiau, cum ii legau pe detinuti unul de celalalt, ca si cum destinul nu i-ar fi unit suficient in aceeasi suferinta.

A fost repartizat in celula cu Nechifor Crainic. Poetul, teologul pe care talpa cenzurii nu a putut sa il striveasca, pentru ca opera sa a inflorit din om in om atunci cand hartia a fost prea slugarnica, prea umila ca sa o consemneze.

Dudas stie despre colegul de celula ca era mereu infometat. Cerea jumara cat unghia din fasolea celorlalti si se mania foarte tare atunci cand, din gluma, alti detinuti ii spuneau ca au primit mai multe jumari, nu una. Se punea sa numere si boabele de fasole din farfurie, necajit ca lui i se nimereau mai putine. In perioada cand era colegul lui Dudas, Crainic a scris celebrele versuri, veritabila oda a foamei: "Tu, Doamne, care ai hranit 3.000 de guri, lasa-ma si pe mine sa ajung la masa cu firimituri"... Asta era speranta unei persoane incatusate intre arme pregatite sa o doboare daca si-ar ridica ochii din pamant.

NISTRU. Mina de plumb. Aici erau conditii mai umane de detentie. Aici si-a vazut pentru intaia oara fiica, atunci deja in varsta de 3 ani.

"A venit copilul cu parintii mei la vorbitor. Nevasta-mea a ramas acasa, ca i-a murit mama si trebuia sa o ingroape, asa ca nu am vazut-o niciodata cat am stat in inchisoare... Se uita fata la mine si-mi spune: Tu nu esti tatal meu. Tatal meu e chiparit altfel langa mireasa, in poza. El n-are cipiliga, ca tine!"

Dupa aceasta intalnire, Dudas nu si-a mai vazut copilul in urmatorii zece ani, pana la eliberare...

Din mina nu stiai cand nu mai urci. In subteran erau filoane de aur si de plumb.

"Calcam pe aur ca pe praf. Ce folos? Mai bine aveam o bucata de paine... Pe pereti am scris cu fumul lampii: Kali. Ea este zeita indiana a razbunarii. Gaseam flori de mina peste tot. Erau foarte frumoase si foarte scumpe; in targ, la Baia Mare, ungurii plateau pentru ele pretul unei vaci. Ca sa nu le gaseasca militienii, noi le spargeam."

De Pasti, detinutii care munceau in subteran au organizat o slujba de Inviere. In loc de clopote au folosit burghiele cu care spargeau stanca... Garzile au incercat sa ii pedepseasca pe vinovati, dar toata inchisoarea a intrat in greva foamei timp de zece zile. Scrise, rostite, faptele par dragute. Dar atunci, acolo s-au petrecut drame. Tragedii. Nu era nimic dragut in conditia de detinut abia tinut in viata, numai ca sa munceasca asa, ca vita in jug... Orice gest de impotrivire, orice farama de demnitate demonstrata si recunoscuta insemnau o victorie teribila in confruntarea cu regimul obtuz si animalic. Sa rostesti, sa citesti, sa scrii aceste lucruri fara sa te infioreze furia este un sacrilegiu. Daca treci impasibil pe langa aceste marturii, nu ai inteles nimic din drama unor condamnati sa fie despuiati de conditia umana, pentru ca au demonstrat verticalitate, caracter si omenie.

GHERLA. Sapte in celula. Ii ziceau zarca, ardeleneste. Intr-o noapte au ramas mai putini, fiindca unii au fost scosi si executati. Ca sa nu se auda impuscaturile, o masina a dat rateuri cateva minute sub peretii inchisorii. Parca ar fi fost nevoie sa se acopere ceea ce nu putea fi acoperit... Trei ani in zarca langa generalul de aviatie Marin Anton, langa colonelul Pajura si, un alt martir, medicul Gheorghe Vasilache, albit intr-o noapte, de durere si privatiuni. Dupa trei ani a fost transferat in camera. O camera cu 120 de detinuti.

1960. PERIPRAVA. Al zecelea an de detentie a lui Florian Dudas.

"Eram acolo cu Traian Dorz, seful Oastei Domnului pe tara. Cand duceau detinutii la lucru trebuia sa fie un sef de duba, iar Dorz nu voia sa fie. Ma ruga sa fiu eu in locul lui. Am fost repartizati la munci agricole. Asa eram de flamanzi ca mancam semintele de porumb tratate cu otrava impotriva ciorilor. Ne-au iesit bube pe gura la toti, eram numai rana. Patru ani am fost la Periprava. Ajungeai acolo numai cu vaporul sau cu avionul. Vis-Ã -vis de noi era Valcovul, Venetia rusilor, un oras pe apa. Ne gandeam ce viata poate fi acolo in timp ce noi murim aici."

La Periprava l-a prins si eliberarea.

"Ne-a chemat comandantul. Ne-a spus: "Partidul si guvernul au gasit de cuviinta ca sunteti nevinovati. Mergeti acasa, va intoarceti in societate". Cand m-am intors in sat era o mare multime. Au venit si de la Arad sa ma vada".

Cu politica actuala, batranul Dudas nu se impaca nicicum. I-ar lega pe alesi. "Daca ar fi dupa mine, as pune furtunul cu apa pe cei care ne conduc. Ce vezi, la noi, intr-un oras? Femeile fumeaza mai tare ca barbatii. Pe strazi sunt cersetori, vagabonzi, curve. Am luat de la straini numai ce aveau mai rau. Dar solidaritatea, corectitudinea nu le-am luat!"

Il intreb de americani. Intai se preface ca nu aude. Insist: Americanii? Acum, ca au venit dupa o jumatate de secol cand a fost el inchis, fiindca ii astepta, ce simte? Se va schimba ceva? Se uita in gol si raspunde ca nu simte nimic. "Americanii nu trebuie sa ne faca noua ordine in tara. Ordine trebuie sa ne faca aceia care ne conduc, dar ei sunt niste porci! Daca nu ar fi presa, sa ii mai scuture, ne-ar vinde si pe noi..."

Trei ore - rezumatul unei vieti si al celor 13 ani de puscarie politica. Trebuie sa discuti din cand in cand cu cate un Florian Dudas. Trebuie sa se scrie, sa se stie: iata unde poate conduce liberul arbitru al omului cand e scapat de sub control; iata cum ne stim gol sufletul de sentimente, cand viata ne asaza asupra celorlalti si ne ofera pe tava puterea absoluta; iata cat de infiorator de rau poate fi omul, cum il stie calca in picioare pe celalalt cand i se iveste prima ocazie; iata cat de limitati suntem! Undeva s-o fi produs o greseala grava de fabricatie, cand s-a suflat viata in prima mogaldeata de lut...

Amintirile lui Florian Dudas si ale celorlalti 120 de mii de detinuti politici nu trebuie ignorate, minimalizate, uitate. Daca nu suntem atenti la ele, risca sa se repete. Nu are importanta cand, nu are importanta de catre cine; groaznic este ca s-ar putea, intr-adevar, repeta intr-o buna zi...