Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Diaconu s-a numărat printre bunii prieteni ai lui
Ovidiu Iuliu Moldovan. Acum, la moartea actorului, cuvintele vin greu, iar
regretul este imens.
Care sunt începuturile prieteniei dintre dvs. şi O.I. Moldovan?
Eram student când l-am văzut prima dată. În acea perioadă, anul 1970,
l-am şi cunoscut, el venind de la Timişoara în Bucureşti. Mai apoi am jucat împreună în filme, “Actorul şi sălbaticii” este doar un titlu, în teatru, în “Furtuna”, după Shakespeare, pusă în scenă de domnul Liviu Ciulei la Teatrul “Bulandra”, am făcut turnee împreună, am trăit viaţa de campanie, “Căruţa cu paiaţe”… Am devenit prieteni buni de tot şi am trăit cu toţii, şi cu fratele cel mare, Ilarion Ciobanu… Chiar eram cu adevărat ca fraţii, şi acum suntem la fel, chiar dacă soarta ne împinge ba încolo, ba încoace, iar, din păcate, pe el ni l-a luat. Mi-e greu… Şi în nici un caz nu vreau să povestesc despre lucrurile intime, iar cât de mare actor şi ce lucruri importante a făcut atât în teatru, cât şi în film sunt alţii mai buni decât mine care pot vorbi.
Mulţi i-au zugrăvit personalitatea într-un fel… Era foarte sobru, conservator…
Citește pe Antena3.ro
Da, aşa era, este adevărat, dar, vrei, nu vrei, viaţa de cabină, turneele şi aşa mai departe îţi dezvăluie alte feţe ale personalităţii cuiva. Este ca şi cum faci armata cu cineva. Descoperi partea caldă a omului, partea profundă. Era extraordinar. Personajele lui de film sau de teatru au fost, de asemenea, destul de rigide… Dar ca om, real, era foarte sensibil, profund, delicat, cu un umor foarte fin. Au fost drame în viaţa lui care l-au marcat puternic, cred că de-asta a şi rămas destul de singur, s-a însingurat încet-încet…
În orice caz, de când am auzit că a murit, îmi vin în minte numai lucrurile intime, clipele de cabină, glumele de cabină, întâmplările trăite împreună, zilele de filmare pe coclauri, cu cai, cu pistoale. Amintiri… pur şi simplu. Astea-mi vin. Probabil, aşa cum se spune şi despre propria ta plecare din lume, când se pare că filmul vieţii îţi trece cu viteză foarte mare prin faţă, se întâmplă şi la pierderea celor dragi. Asta a fost viaţa…
În ultima vreme aţi mai vorbit cu el?
Din păcate, de multă vreme n-am mai vorbit cu el… Şi cred că
nici el nu ne-a mai căutat, izolându-se voit, ştiind că e bolnav. Ştiam şi noi
că e bolnav, dar nu foarte concret, şi nu că este într-un stadiu atât de
avansat cu boala. Ultima oară când ne-am văzut aproape că nu voia să vorbească
cu mine, fugea de mine. Acum înţeleg de ce. A fost un om foarte serios şi
profund, riguros, a trăit cu seriozitate şi, din păcate, murind, a demonstrat
aceeaşi seriozitate şi demnitate. În ultima vreme, colegi de-ai mei, mult prea
tineri, pleacă dintre noi. Asta mă îndurerează. Mi se pare normal să ne împăcăm,
totuşi, cu soarta. E firesc…
Spuneţi că era un om cu foarte mult umor, deşi, aparent, intimida prin seriozitatea, sobrietatea lui. Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de el?
Aşa a fost viaţa. Am lucrat împreună, ne-am ajutat unul pe altul. Era o perioadă foarte frumoasă când, foarte tânăr fiind, mergeam împreună la părinţii mei la ţară, mai mulţi prieteni, mici grupuri de colegi... În felul acesta am spart carapacea lui, ca să zic aşa, şi a dispărut distanţa dintre noi… Chiar mă emoţionează când îmi aduc aminte. Lucrurile mici, în asemenea împrejurări, capătă o foarte mare importanţă.
O întâmplare care v-a impresionat…
Eram pur şi simplu necăjit în cabină, într-o seară. Dădeam examenul de conducere şi n-aveam pe ce maşină să dau proba. Nici bani să plătesc maşina şcolii n-aveam. El, văzându-mă, mi-a spus… “o iei pe-a mea”. Şi mi-a dat maşina lui.
Sfaturi de viaţă…
Cu mine, fiind puşti pe vremea aceea, se purtau exact ca nişte fraţi mai mari şi cu ironia necesară, fără discuţie, temele erau destul de mondene, într-un fel. Când spun ei, mă refer la Caragiu, Cotescu, Bănică, Ovidiu, Caramitru, Ogăşanu, actori care, pentru mine, la vremea aceea, erau foarte mari, foarte importanţi, iar eu, un puşti venit de la ţară, care nimerisem printre ei. S-au purtat cu mine extraordinar. Cu toţii. M-am simţit foarte protejat în viaţă şi sunt onorat că am fost prietenul lor…
