Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
17 decembrie 2010 - noiembrie 2012. Doi ani. Patru morţi. După anchete, expertize şi contraexpertize dosarul “Ambulanţa morţii” este tot “în custodia” Poliţiei. Cu alte cuvinte, până acum, nici un vinovat pentru tragedia produsă. Accidentul de circulaţie petrecut la intersecţia Bulevardelor Basarabia cu 1 Decembrie a schimbat pentru totdeauna destinele a şase oameni nevinovaţi. Pentru care viaţa era cu atât mai preţioasă cu cât luptau pentru ea zi de zi, făcând de ani întregi şedinţe de dializă. Cristian Pintea , şoferul ambulanţei BGS şi Aurica Elena Stanciu -cei doi supravieţuitori ai accidentului - au rămas şi acum bântuiţi de coşmarul prin care au trecut. În acea zi fatidică de 17 decembrie 2010, maşina BGS a fost lovită cu putere de BMW-ul Seria 3, condus de Andreea Enache. Soferiţa, avea atunci 20 de ani şi îşi luase permisul de conducere de vreo trei luni. Nu a stăpânit prea bine bolidul de lux pe care îl conducea şi a făcut praf patru persoane. Mai exact, patru pacienţi care se aflau în ambulanţa BGS şi care se întorceau de la obişnuitele şedinţe de dializă. Şoferiţa care a curmat patru vieţi nevinovate şi-a văzut în continuare, nestingherită de ale ei. În schimb, la aproape doi ani de la tragedie, cei care au pierdut în accident cele mai dragi fiinţe – soţul, mama - au rămas cu aceleaşi întrebări. Sunt mult mai săraci sufleteşte. În rest, drumul anevoios în căutarea dreptăţii, lentoarea justiţiei, birocraţia românească, eternele amânări i-a făcut să-şi piardă speranţa.
30 de ani de căsătorie spulberaţi de un bolid de lux
Aurelia Dobrescu şi-a pierdut în accident soţul. Dumneaei a povestit pentru ziarul nostru suferinţa prin care a trecut în aceşti doi ani în care a tot aşteptat să se facă dreptate. În luna iunie ar fi împlinit 30 de ani de căsătorie alături de Gily. O viaţă de om. Cu bune, cu rele. Din ziua accidentului, viaţa ei s-a schimbat pentru întotdeauna. Doar Dumnezeu i-a dat putere să mai lupte pentru a căuta dreptatea. Simte că îi datorează asta omului care i-a stat alături o viaţă. Dar, ironia sorţii, tot ei, cei nevinovaţi au suportat costurile din propriul buzunar. Bani pentru rezultatele necropsiei, bani pentru plata expertizei, bani pentru avocaţi. Şi, ridicări discrete din umeri din partea autorităţilor. Poate azi, poate mâine, poate într-o zi...”De la accident, toate cheltuielile au fost suportate de noi. Nu ne-a explicat nimeni, nu ne-a sfătuit nimeni. Cred ca ar fi trebuit cineva să ne inveţe sau să ne spună la ce să ne aşteptăm. Am plătit înmormântarea, am plătit la IML, după aceea ni s-a spus de la domnul inspector să plătim expertiza maşinii pentru ca altfel nu se poate face . Iniţial ni s-a transmis că fata va plăti expertiza maşinii, însă ea s-a răzgândit şi a zis că nu mai vrea. Aşa că am achitat-o noi. Dacă nu plăteam, nu se făcea. Am plătit pe toate persoanele implicate în accident şi ce a urmat de aici, avocat...”, povesteşte doamna Aurelia.
Dreptate cu pipeta...
Despre stadiul anchetei, femeia nu ştie nimic concret. Doar că atât expertiza, cât şi contraexperiza cerute la dosar sunt finalizate de mai multă vreme. În rest, de vreo doi ani, aşteaptă. “Am vorbit cu domnul inspector şi ni s-a spus că dosarul ar fi la domnul procuror şi aşteaptă. Nu ştiu ce, să se uite pe el... Şi avocatul mi-a zis la fel că a vorbit cu domnul procuror acum două luni de zile şi a zis că o să-l anunţe când e ceva. Deocamdată văd că nu ne-a anunţat nimeni absolut nimic. De ce durează atâta? Sunt totuşi nişte semne de întrebare. Eu am înţeles că sunt foarte multe cazuri. Eu i-am zis şi domnului inspector, <
De la Poliţie am aflat că dosarul “Ambulanţa morţii” este încă în lucru şi urmează, nu se ştie însă când, să fie trimis la Parchet cu propunerea corespunzătoare. “Da, într-adevăr dosarul este încă în lucru, aproape de finalizare. După, va fi trimis la Parchet”, au declarat pentru Jurnalul Naţional surse din cadrul Poliţiei.
“Domnişoara şi-a văzut în continuare de viaţa ei, dar noi ce facem?”
De la accident, Aurelia nu a primit nici măcar un telefon din partea Andreei Enache sau al părinţilor acesteia. Femeia are uneori impresia că se trage voit de timp, altfel nu îşi explică eterna tăgadă într-un caz cu patru morţi. Mai ales că ei au plătit până acum tot ce li s-a cerut. “Eu aş avea totuşi nişte intrebări de pus către instituţiile care se ocupă de cazul asta. Pentru noi care am suportat destul de greu pierderea lor (N.R. - a rudelor pierdute în accident) de ce atâta nesiguranţă? Pentru că nu ştiu ce se întamplă, nu ştiu la ce să mă aştept. Încerc să aflu ce se întâmplă de fapt, de ce merge atât de greu. Că, doar, nu este o crimă cu autor necunoscut, nu este o chestie , de genul să nu ştiu autorul.... De ce durează atât nişte răspunsuri între instituţiile statului care trebuiesc date la nişte scrisori? Mult prea mult. Gândiţi-vă că s-a întâmplat acum doi ani şi noi nu ştim nimic. Am ajuns la concluzia că este mai bine să fii vinovat că nu răspunzi, decât nevinovat că toată lumea dă din umeri, îţi spune să aştepţi. Peste tot când se mai întâmplă un accident din ăsta se spune << I s-a întocmit dosar penal>> . Şi ce mă intereseză pe mine că i s-a întocmit? Că până se rezolvă dosarul penal respectivii care rămân le creşte barba şi mai şi albesc , dacă mai trăiesc. Mie, în ăştia doi ani putea să mi se întâmple orice. Domnişoara şi-a văzut în continuare de viaţa ei, că, de, viaţa merge înainte, şi noi ce facem? De ce trebuie să răspund eu pentru faptele ei? Că, până la momentul asta toată greutatea a picat pe umerii noştri...Nu fac nimic anormal sau ilegal. Eu cer dreptate, absolut nimic în rest”.
Poveste de viaţă sfârşită sub roţi de maşină
Îmi povesteşte (N.R- Aurelia Dobrescu) şi despre soţul ei, despre Gily. Se întristează brusc. Era un luptător. Nu îi plăcea niciodată să se vaite că l-ar durea ceva. Dimpotrivă. Era conştiincios ca un copil atunci când trebuia să-şi ia medicamentele şi să aibă grijă de sanătatea lui. Îşi dorea mult să trăiască, să fie lângă familie. “Gily avea 56 de ani când s-a întâmplat tragedia. În ziua accidentului, am aflat întâmplător. Mama a fost sunată de o colegă care a văzut la televizor un accident cu o ambulanţă. Colega respectivă a întrebat-o pe mama dacă era ziua lui Gili de dializă. Însă s-a liniştit, căci dânsa (N.R.-mama doamnei Aurelia) s-a gândit că este o ambulanţă veche, nu ştia că mergea la spital cu o ambulanţă privată. Eu, de obicei, nu îl sunam ziua că ştiam că după ce venea de la dializă se odihnea puţin. În dimineaţa aceia, Gily plecase înaintea mea la spital, iar eu uitasem geamul deschis. Când am ajuns acasă, mă şi gândeam, să vezi ce mă bombăne că s-a făcut frig în casă. Când am intrat în dormitor şi am văzut că geamul este deschis atunci am realizat că el nu trecuse pe acasă. Se făcuse deja ora patru. Am sunat băiatul şi împreună cu el am mers la spitalul unde avusese şedinţa de dializă. Acolo nu ştiau nimic. De la INML am aflat despre tragedie”, ne-a povestit doamna Aurelia.
Dacă nu ai bani, ajungi mai greu la dreptate!
În ianuarie 2011, anchetatorii accidentului rutier au dispus începerea urmăririi penale împotriva soferiţei Andreea Enache. Dosarul se blocase prin mai 2011 – atunci când ne-am interesat la poliţie despre evoluţia cazului - la faza expertizei tehnice. Organele de cercetare penală au invocat atunci că nu sunt bani pentru costul acestor expertize, extrem de importante în continuarea anchetei. Andreea Enache a ridicat din umeri, refuzând să plătească. Asă că, tot rudele celor decedaţi au fost nevoiţi să suporte şi costul expertizei, undeva pe la vreo 15 milioane. Prin luna august 2011, expertiza tehnică a maşinii conduse de Andreea Enache fusese finalizată. La fel şi contraexperiza cerută de avocatul domnişoarei Enache. ”Trebuia să plătim noi, astfel nu putea sa meargă mai departe cu ancheta...Nu am avut de ales. Însă, avocatul domnişoarei a exprimat obiecţii cerând o contraexpertiză. Concluziile au fost aceleaşi şi în cazul contraexpertizei. Se precizează foarte clar că ea avea viteză mare, circa 85 de km/h şi că a intrat pe contrasens, că vina îi aparţine Andreei Enache. Se mai spune că << a doua stare de pericol efectiv şi iminent a fost creată tot de numita prin pătrunderea interpensivă cu autoturismului BMW pe sensul opus de circulaţie, datorită pierderii controlului asupra direcţiei de mers a autoturismului, consecinţa vitezei excesive de deplasare pe carosabil umed, pe alocuri acoperit cu zăpadă şi în curbă. Analizând condiţiile în care s-a produs şi faţă de modul în care s-a conturat starea de pericol rezultă ca accidentul putea fi evitat dacă ar fi adaptat viteza de deplasare a autoturismului în funcţie de condiţiile meteo şi rutiere şi dacă păstra direcţia de mers pe sensul iniţial de deplasare>>. Am înţeles că ea ar fi dorit să fie din culpă comună, implicit bănuiesc şi a şoferului de pe Logan. Dar şi în contraexpertiză scrie clar că este vina ei”, mărturiseşte femeia.
Vieţi distruse, vise spulberate...
Şi pentru cei doi supravieţuitori ai accidentului viaţa a luat o altă turnură. Aurica, 58 de ani, supravieţuitoarea din “ambulanţa morţii”, a scăpat de moarte ca prin minune, însă după ce
şi-a pierdut bărbatul, neavând legal statut de moştenitor, a rămas şi fără un acoperiş deasupra capului. La serviciu renunţase când alesese să-l îngrijească pe domnul Petre Barbu (N.R - unul dintre pacienţii decedaţi) care avea un picior amputat. Cu lacrimi în ochi, Aurica ne-a povestit -la puţină vreme dupa accidentul din 2010- că în acea zi îl însoţea, ca de obicei, pe Petre Barbu la sedinţa de dializă.”Stăteam împreună de şapte ani şi jumătate.Îl îngrijeam ca pe un copil, din cauza problemelor avute cu piciorul. Urmă să împlinească 63 de ani chiar la 1 ianuarie 2011.De trei ori pe săptămână mergeam cu el la sedinţa de dializă. Lunea, miercurea şi vinerea.Il însoţeam mereu, că avea piciorul amputat. Facea dializa de 11 ani. Când s-a produs tragedia, eu dădeam un telefon. Destinaţia era Piaţa Miniş, unde trebuia să lăsăm prima pacientă.Nu am văzut nimic, pur şi simplu, mi-a zburat telefonul din mână. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu am conştientizat nimic, am leşinat şi când m-am trezit am văzut în jur o masă de carne. Soţul meu şi ceilalţi trei muriseră. Şoferul era plin de sânge şi încerca disperat să dea telefoane de ajutor. Am stat vreo două minute încarceraţi, iar după am fost scoşi”, ne-a declarat supravieţuitoarea. “Dupa ce am fost scoasă dintre fiare, până la venirea ambulanţei, cineva m-a aşezat pe banchetă din spate a BMW-ului domnişoarei care a produs accidentul.Imi era rău şi mai icneam din când în când de durere, dar tânăra nici nu m-a băgat în seamă. Nu i-a pasat de mine. Stătea la volan, cu usa maşinii deschisă.Vorbea cu un tanar înalt, nu ştiu cine este.Şi el îi tot spunea:”Vine ambulanţa, fă-te că te doare! Prefă-te că te doare!'. Cristian Pintea, şoferul ambutanţei BGS, este celălalt supravieţuitor al accidentului. In afara rănilor fizice (traumatism cranio-cerebral, fracturi multiple, traumatism de coloană), Cristian a trebuit să se lupte cu povara apăsătoare a tragediei prin care a trecut, fără să fie vinovatul direct al accidentului rutier. Începuse să-i cunoască pe aceşti oameni. Nu-i mai considera nişte străini. Se împrieteniseră. Angela Craciunoiu şi-a pierdut în accidentul din decembrie cea mai iubită fiinţa: mama.
Citește pe Antena3.ro
