Clădire din secolul al XIX-lea demontată de hoţi

Pe Strada Sfinţilor întâlnim atât case boiereşti şi negustoreşti, cât şi imobile din perioada interbelică, acestea din urmă dominând numeric strada. La prima vedere această reşedinţă din Strada Sfinţilor numărul 7, situată în apro­pierea şubrezitei Biserici a Si­bi­lelor, nu îţi face cine ştie ce impresie. Poate din cauza faţadei gri, cu ten­cuială atipică pentru o clădire din se­colul al XIX-lea, sau poate pentru că pare cam înghesuită între clădirile in­terbelice cu patru etaje ce o încon­joa­ră. Casa cu parter înalt şi etaj este re­trasă mult de la stradă, fiind încon­ju­rată, până nu demult, de o grădină. Această clădire reprezintă o tipologie, altădată definitorie pentru zonă, de aceea a fost înscrisă în lista monu­mentelor, poziţia 1999, cod B-II-m-B-19685.

În Bucureştiul absurd de astăzi, e-mail-ul trimis de doamna arhitect Oana Constantinescu către Ordinul Arhitecţilor din România, care semnala vandalizarea unui monument de arhitectură, nu mai este demult o noutate, ci o realitate cotidiană. Cu aproape trei săptămâni în urmă doamna arhitect scria: "Doresc să trag un semnal de alarmă, dacă mă aude cineva, asupra unui imobil lângă care locuiesc, şi care a început să fie dezmembrat, lăsat pradă indiferenţei proprietarului – Banca Firenze – şi pradă «reciclării» unor conaţionali. Zi de zi dispar bucăţi de gard, bu­căţi de ba­lus­tra­dă ale scă­ri­lor din interior, geamu­rile sunt spar­te, în mijlocul Bucureştiului, pe Strada Sfinţilor...".

Îngrijorarea doamnei arhitect mă îndemna parcă să merg pe Stra­da Sfinţilor, unde mă aşteptam să îi gă­sesc la lucru pe cei ce re­ci­clează, nestin­ghe­riţi, clădiri de patrimoniu. Nu am găsit decât câţiva lucrători, care făceau curat. Urmele van­da­li­zării erau evidente. Dispăruse o parte din gardul din fier forjat original, iar în interior s-au evaporat toate elementele metalice originale: balustrada celor două scări, componentele decorative sau funcţionale ale uşilor, uşile din fontă ale sobelor, cremonele şi mare parte din ţevărie. Cu toate că această clădire a avut tot timpul paznic de noapte, probabil că hoţii de fier vechi îi cunoşteau programul.

La Arhivele Municipale ale Bucureştiului s-au păstrat atât cere­rea lui Ioan Pascu din 1881, cât şi cea a lui L. Berkovitz din 1903. Planurile ori­gi­nale din 1881 poartă sem­nătura renumitului Ale­xandru Săvulescu, pe atunci tânăr ar­hitect, cu studii făcute la Paris. În 1903, Primăria a eliberat o nouă au­torizaţie, fiind vorba de un nou proprietar, L. Berkovitz, care dorea să facă unele modificări şi reparaţii la proprietatea sa, din Strada Sfinţilor. Clădirea a trecut atunci prin mai multe transformări, ale faţadei, dar şi ale interioarelor.

În 1911 proprietar era Max Ber­covici, probabil fiul lui L. Berkovitz. Tot acesta era proprietar şi în 1918. Între 1950-1989 clădirea a fost se­diul şoimilor şi pionierilor patriei. Din 1990 şi până în 1995 a păstrat aceeaşi funcţiune, numindu-se clubul copiilor Sectorului 2. Începând din 1995 clădirea a fost închisă şi nimeni nu i-a mai călcat pragul, cu excepţia paznicilor şi a hoţilor de fier vechi.

Dincolo de pragul acestei re­şedinţe te aşteaptă mai multe surprize. Când se deschide uşa şi nici nu ai intrat bine în casă, deja admiri geamurile din cristal cu modele florale în stilul 1900. În faţă urcă abrupt o scară, şi după câteva trepte treci de un al doilea prag şi intri într-un hol cam întunecos. Încăperile sunt ample, înalte, încă foarte elegante, fiind luminate de ferestre mari.

Deşi au trecut atâţia zeci de ani, clădirea nu s-a schimbat prea mult "după cum o casă, părăsită de acei care au construit-o şi au în­fru­mu­seţat-o, şi care au vândut-o apoi altor proprietari, parfumul şi chiar felul de a gândi al primilor ei stăpâni lasă urme adânci", scria Andre Maurois. 

Intervenţiile realizate în 1903 au modificat atât interioarele, cât şi exterioarele. S-a păstrat corpul puţin în decroş, dar au dispărut bosajele accentuate, scara dublă a intrării dinspre stradă, frontonul şi coloanele ionice care, în 1881, străjuiau intrarea principală. Fereastra etajului a fost du­blată, pentru a avea mai multă lumină, iar acoperişul decorat cu acrotere şi cu elemente de feronerie a păstrat deasupra cornişei parapetul cu baluştri. În interior, în ciuda acestor vandalizări care se desfăşoară de mai bine de un an, clădirea şi-a păstrat majoritatea componentelor originale, foile de uşă, geamurile de cristal cu motive florale în stilul 1900, sobe splendide, înalte de 2,3 m.

Clădirea este într-o stare bună, se pot observa câteva lacune în tencuială şi sunt vizibile infiltraţii la nivelul cornişei, toate fiind normale în cazul oricărei case vechi, care nu a mai fost locuită de aproximativ 15-16 ani. Renumele arhitectului Să­vu­les­cu şi valoarea de monument nu îi che­zăşuieşte clădirii din Strada Sfin­ţilor numărul 7 respectul celorlalţi.

Arhitectul Săvulescu (1847-1904)
Clădirile sale se înscriu în liniile arhitecturii eclectice, acesta fiind influeţat de arhitectura pariziană. Întorcându-se de la studii în 1874, a devenit arhitect al Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, proiectând diferite gimnazii şi licee din ţară. A fost preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români în perioada 1895-1902 şi unul dintre fondatorii Şcolii de Arhitectură din Bucureşti. Poate cea mai cunoscută clădire a sa este Palatul Poştelor şi Telegrafului, construit între 1894-1900, care astăzi este Muzeul Naţional de Istorie a României.