Trimiteţi judecătorii la reciclare!

Sunt 10 ani de când presa, ONG-urile şi simplii cetăţeni au un instrument de luptă cu opacitatea şi secretomania instituţiilor birocratice. Arma, ce s-a dorit a fi redutabilă, poartă numele: "Le­gea privind liberul acces la informaţiile de interes public". În timp, au devenit notorii imperfecţiunile ei, însă Legiuitorul nu s-a grăbit să le re­pare. La rândul lor, numeroşi ju­de­cători se uită în legea asta ca mâţa-n calendar şi pricep cam tot atâta. Un stu­diu de caz, ai cărui protagonişti sun­tem noi înşine, vă arată cât de ca­ra­ghios – şi de trist totodată – poate fi traseul în justiţie al unui demers în be­ne­ficiul opiniei publice. O poveste din care se vede că reforma justiţiei e departe de a se fi terminat.

Legea 544/2001 este o lege făcută pe genunchi. Onor parlamentarii noştri au aprobat o lege care nu pre­ve­de nici o sancţiune clară pentru cel care refuză să ofere informaţiile pu­blice, contrar definiţiei normei ju­ridice. Un lucru bun, totuşi. În această le­ge se prevede faptul că dacă o per­soa­nă nu primeşte informaţiile de in­teres public solicitate poate să se adre­seze ins­tan­ţei, procesul ju­de­cându-se în regim de ur­ge­n­ţă. Ei bine, în cazul pe care-l voi pre­zen­ta, re­gi­mul de urgenţă a du­rat aproape patru ani. Mai mult, ju­de­că­torii au refuzat cu obs­ti­na­ţie să în­ţeleagă faptul că legea a fost modificată în 2006, iar ve­chi­le prevederi evident nu mai erau în vigoare.

La ju­mă­ta­tea lunii ianua­rie 2007 am fă­cut mai multe so­li­ci-tări conform Legii 544/2001 către toate re­giile au­to­no­me şi so­ci­e­tăţi comerciale care erau operatori de tram­­­vaie şi tro­leibuze, pen­tru a vedea de unde achi­ziţionează şi la ce preţ energia electrică pentru func­ţi­o­na­rea acestora. Toate aces­te entităţi au răs­puns so­li­citărilor, cu ex­­cepţia: Regiei Au­to­no­­me de Transport Pu­blic Iaşi, Re­g­iei Au­to­nome de Transport RA Bra­şov şi SC Tro­lei­buzul SA Dumbrava Ro­şie din Piatra Neamţ. Solicitările au fost adresate directorilor gene­rali ai acestor regii sau societăţi co­merciale. RATP Iaşi, prin directorul său ge­ne­ral a trimis ur­mă­to­rul răspuns: "nu în­ţe­le­gem să furnizăm aceste informaţii". De-a lun­gul procesului, s-a do­vedit că nici el, nici ju­ristul re­giei nu în­ţe­leg nimic din tre­bile ju­ri­­­dice. Ul­ti­me­le două au oferit toate in­for­ma­ţiile so­li­ci­tate, cu ex­cepţia pre­­ţului contractului, motivând că di­vul­garea costurilor ar aduce prejudicii firmelor cu care au încheiat contractele. Adre­sele prin care am pri­mit aceste răspunsuri au fost semnate de înşişi directorii generali ai celor două regii Braşov şi Troleibuzul SA. Răs­pun­sul nu putea fi mulţumitor, întrucât preţul este o componentă importantă a unui contract public de achiziţie.

Cum refuzul de a oferi aceste informaţii a fost unul explicit, pe 25 ianuarie 2007 am făcut o plângere la Tribunalul Municipiului Bucureşti – TMB. Şi astfel a început un proces care ar fi trebuit să se judece în regim de urgenţă, dar care a durat aproape patru ani. Dosarul a fost înregistrat la TMB la data de 12 februarie 2007 cu numărul 4934/3/2007. La primul termen, judecătorul a constatat că viza mea de reşedinţă în Bucureşti expirase şi că astfel nu mai era de competenţa acestei instanţe să judece cauza. De aceea, mi-a cerut să aleg unde doresc să mă judec: fie la adresa mea de domiciliu, fie la Iaşi, Braşov şi Piatra Neamţ. A trecut o lună până TMB a decis să-şi decline competenţa în favoarea Tribunalului Caraş-Severin. Trebuie spus că după ce am înaintat acţiunea în instanţă, Troleibuzul SA a trimis şi preţul contractului. Asta nu i-a scutit de mai multe neplăceri de-a lungul procesului pentru că, deşi am arătat instanţelor că am renunţat la plângerea împotriva SC Tro­lei­buzul SA pentru că am primit informaţiile solicitate, jurista firmei a fost în continuare bombardată cu citaţii peste citaţii. Abia după câteva luni bune de proces, judecătorii au realizat penibilul situaţiei şi i-au lăsat în pace pe cei de la Neamţ.

Regiile autonome, inclusiv cele de transport, intră sub incidenţa legii 544 din moment ce articolul 2 arată că: "prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administrează resurse financiare pu­blice, orice regie autonomă, compa­nie naţională, precum fli orice socie­tate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-te­ri­torială este acţionar unic ori majoritar". Această prevedere este valabilă încă din 2006, când acest articol a fost modificat, dar atât cele două regii, cât şi instanţele au refuzat să îl ia în considerare şi au făcut referire la fostul articol 2 în care se preciza că: "prin autoritate sau instituţie pu­blică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice". Urmarea a fost că onor judecătorii au dat sentinţe pe baza unui articol de lege care nu mai era demult în vigoare. Mai mult, legea mai prevede că orice autoritate contractantă are obligaţia să pună la dispoziţia persoanei fizice sau juridice interesate contractele de achiziţii publice.

În 14 martie 2007, TMB şi-a de­clinat competenţa în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, unde a fost înregistrat la începutul lunii mai 2007. Aici a zăcut frumuşel până pe 29 octombrie 2007, când după trei termene judecătorii şi-au declinat competenţa în favoarea TMB. Sentiţa prin care s-a făcut declinarea către TMB nu a fost motivată în 30 de zile cum spune legea, ci abia pe 30 ianua­rie 2008 şi a fost tehnoredactată după încă o lună. Ping-pong-ul ăsta cu dosarul s-a rezolvat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a trebuit să soluţioneze conflictul de competenţă. La Curtea Supremă, dosarul a fost înregistrat pe 6 martie 2008 şi după două luni instanţa supremă a decis că această cauză trebuie judecată de Tribunalul Caraş-Severin. Şi aşa, au mai trecut câteva luni până a fost înregistrat a doua oară pe 18 august 2008. Abia după şase luni, judecătorii cărăşeni s-au spetit să dea o sentinţă care, deşi motivată în termen, a mai avut nevoie de o lună până să fie tehnoredactată. Tribunalul Caraş-Severin a admis în sentinţă faptul că Legea 544 oferă accesul liber şi neîngrădit la in­formaţiile de interes public, dar legea reglementează diferit accesul presei la aceste informaţii faţă de omul simplu şi a respins acţiunea, motivând că nu am făcut dovada că regiile au încălcat legea. Hilar, nu?! Mai ales că CEDO a statutat în Hotărârea Dalban contra României faptul că jurnaliştii, prin faptele pe care le expun, reprezintă interesele publicului larg, ale societăţii.

Şi mai hilare au fost motivele invocate de RATP Iaşi pentru respingerea acţiunii. Juristul şi directorul general au precizat că nu am "indicat motivul, folosul practic, material sau moral" al demersului nostru jurna­listic. Mai mult, au demonstrat că nu am făcut reclamaţie pe cale administrativă, aşa cum prevede legea, împotriva celor care nu mi-au dat informaţiile publice. Adică, chiar împotriva celor doi. Prin urmare, eu cer informaţii directorului general, acesta refuză clar să mi le dea, iar la instanţă spune că trebuia să fac reclamaţie administrativă împotriva lui. Aşa cum spuneam, dosarul s-a întors la Tribunalul Caraş-Severin, înre­gistrat a doua oară pe 20 august 2008, având acum numărul 4934.1/3/2007. Au trecut şase luni şi pe 18 februarie 2009, instanţa a respins acţiunea. Am declarat recurs care a fost înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 24 iunie 2009. Primul termen a fost la data de 6 octombrie 2009, o lună mai târziu recursul fiind respins, după ce instanţa timişoreană a judecat pe fond cauza.

Cu toate că la Curtea de Apel Timişoara am solicitat judecarea în lipsă, primeam citaţii în care se arăta că acţiunea va fi respinsă dacă nu mă prezint personal. La Curte, completul alcătuit din judecătorii Adina Pokker, Rodica Olaru şi Ionel Barbă au respins recursul pentru că nu am precizat la ce preţ al energiei electrice fac referire, la care contract, deşi din cererile trimise regiilor era evident că mă refeream la contractul în vigoare. Şi mai interesantă a fost motivarea tergiversării cauzei care a avut loc din motive obiective legate de competenţă, cu toate că eu le-am ex­plicat că prima oară sen­tinţa nu a fost motivată în timp legal. Cum recursul a fost respins, am făcut contestaţie în anulare, după mai bine de trei luni până am intrat în posesia mo­ti­vării deciziei Curţii de Apel. In­do­lenţa ma­gis­traţilor de aici trebuie să intre în atenţia CSM, pentru că aceas­tă instanţă a recunoscut faptul că regiile au­tonome intră sub incidenţa Legii 544, dar RATP Iaşi func­ţi­o­nea­ză cu resurse financiare proprii şi nu utilizează resurse financiare publice, "astfel că bine a fost respinsă acţiunea re­cla­man­tului". Este de prisos să repet că magistraţii probabil aveau în faţă vechiul articol al legii.

Contestaţia în anulare a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara pe 26 martie 2010. Şi aici, cu toate că am cerut judecarea în lipsă, cauza fost suspendată pe 22 iulie pentru că nu m-am prezentat la proces. A trebuit să fac o cerere de repunere pe rol şi până la urmă pe 4 octombrie anul trecut, judecătorii au binevoit să respingă evident contestaţia. De ce evident? Pentru că unul dintre magistraţi, Rodica Olaru, a fost în complet şi la recurs şi la contestaţia în anulare.

Din bun simţ judecătoresc ar fi trebuit să se abţină să facă parte şi din cel de-al doilea complet, iar asta poate fi un alt motiv de control pentru Inspecţia Judiciară a CSM. Pe vremuri, procurorii şi judecătorii erau obligaţi să meargă periodic la stagii de reciclare, unde li se "prelucrau" noutăţile legislative. După 20 de ani, măsura nu ni se mai pare nici penibilă, nici comunistă.