Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”
Dragii noştri cititori,
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne privim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.
Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai familiei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?
O puteţi face astfel:
Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;
Citește pe Antena3.ro
Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.
Prin fax, la numărul 021.318.20.35.
Prin SMS, la numărul 0755151515.
Scrieţi-ne şi vă veţi citi!
De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.
4 din 15
"Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani, iar eu 4 ani de (cvasi)continuitate în acest ziar. Muncesc din 1993, de cînd eram student, iar perioada de pînă acum de la Jurnalul Naţional este cea mai lungă pe care am petrecut-o într-un loc de muncă. De obicei, “aventurile” mele în cîmpul muncii – Dumnezeule, cît de comunist sună! – durează undeva la trei ani. Aici mi-am bătut categoric media. N-am o explicaţie ştiinţifică. Pur şi simplu, mă simt bine şi în largul meu; alături de Marusică, de Marina, de Zass, de domnu’ nea Dan, de o echipă stabilă şi sudată. Sînt ultimul venit dintre toţi cei enumeraţi, iar asta cred că spune foarte multe.
Fotbalul m-a învăţat că echipa cîştigătoare nu se schimbă niciodată, iar Jurnalul Naţional mi-a confirmat-o. Înclin să cred că oricare dintre noi s-ar fi putut mişca lejer, într-o piaţă a muncii din ce în ce mai liberă şi mai plină de tentaţii financiare, către zări mai calde. Nici unul însă n-a făcut-o. Habar n-am de ce alţii au rămas, nu pot vorbi şi scrie decît în numele meu şi despre mine. Ceea ce şi fac.
Am ajuns aici, la etajul opt al Casei Scînteii (formularea cu Presei Libere n-o cumpăr), după trei ani care m-au măcinat fizic şi, mai ales, psihic, direct dintr-un birou confortabil de consilier ministerial. Am acceptat pe loc oferta lui Marius (de două ori şi jumătate mai mică decît veniturile mele în anul de graţie 2004), am demisionat instantaneu de la APAPS (de unde nu avea de gînd să mă gonească nimeni) şi m-am mutat cu arme şi bagaje. Recunosc, am venit la masa-ntinsă: relansat, ziarul era deja un fenomen, Ediţiile de colecţie (şi nu numai) îl impuseseră în conştiinţa şi preferinţele cititorilor. Nu am nici un merit la ascensiunea fără precedent a Jurnalului Naţional. Dacă e să am şi eu o parte de “vină”, da, accept că şi datorită mie rezistăm – şi o facem lejer – de vreo trei anişori bătuţi pe muchie în top. Ziarul ăsta a devenit o maşinărie, un angrenaj nemţesc. Funcţionează ceas şi condus prin telefon, şi dacă ne scoli la 3 dimineaţa din somn, şi dacă – ipotetic vorbind – toată conducerea ar pleca simultan în concediu. Fiindcă fiecare ştie ce are de făcut.
Mi-e greu să fac un rezumat al momentelor memorabile, plăcute
sau dimpotrivă, pe care le-am trăit la Jurnalul Naţional. O să enumăr cîteva, fără
pretenţia de a le ierarhiza. Nu voi include partea de subiecte-bombă ale
ziarului. O fac mult mai bine colegii mei care se ocupă de retrospectiva “Jurnalul
Naţional de 15 ani”. Aici m-am reinventat (şi redescoperit ca ziarist) după o
perioadă de cruntă plafonare, de aici am ajuns “analist” (ce generalizare
prostească şi goală de conţinut) şi, ulterior, realizator de televiziune, aici
mi-am condus pe ultimul drum un vechi şi decisiv prieten (pe Ralu Filip,
Dumnezeu să-l odihnească). O fi de ajuns? Cred că nu. Aşa că nu vreau să mă
opresc. Mai am multe de spus şi de făcut. Cît sînt dorit şi performant, stau. Cînd
risc să devin penibil sau balast, plec singur. E modul meu de viaţă..."
Victor Ciutacu, redactor-şef
Jurnalul mi-a schimbat metabolismul sufletului
"Sînt unul dintre cei care au simţit că Jurnalul Naţional i-a reclădit pe dinăuntru. În cazul meu, înălţînd cu cîteva etaje patima mea pentru gazetărie. Întotdeauna am ars pentru jurnalism. Mă dogorea bucuria de a scrie un articol. Flacăra aceasta a pasiunii a funcţionat mereu. Dar, la Jurnalul Naţional, flacăra asta a pasiunii pentru gazetărie s-a transformat în incendiu. Un incendiu din acela care îţi împinge viaţa la punctul de fierbere. Şi nici o maşină de pompieri cu cei mai moderni hidranţi nu poate stinge un astfel de incendiu al iubirii meseriei. Jurnalul Naţional mi-a modificat într-un sens adînc metabolismul. Metabolismul sufletesc. La Jurnalul Naţional am simţit că, dacă nu scriu zilnic un articol pentru Jurnal, am să mor. Dacă nu aşterneam pe hîrtie zilnic cuvintele articolului, ceva decisiv se bloca în mine. Jurnalul Naţional m-a adus pe undeva în starea de graţie a marelui ziarist dintre cele două războaie Leon Kalustian. Fie-i ţărîna uşoară! Magistrul Kalustian condusese importante ziare ale României interbelice, a scris cărţi teribile şi l-au băgat la puşcărie atît Carol al II-lea, cît şi comuniştii, care l-au trimis la Canal, unde, pentru a-şi obţine ciorba chioară cu arpacaş şi cu colţul de pîine mucegăit, trebuia să sape o anumită cantitate de pămînt. Kalustian era un om puţintel la trup şi nu mai putea căra pămîntul cu mîinile, aşa că-şi legase o scîndură de gît şi transporta pămîntul atîrnat de grumaz. Ei bine, marele ziarist Kalustian avea 82 de ani şi în fiecare zi mă suna la telefon dimineaţa: “Frate Florine, vino şi mă ia cu maşina şi du-mă cîteva ore la revista Flacăra, că, dacă nu simt în fiecare zi în nări mirosul de hîrtie de ziar şi de tuş, mor, pur şi simplu mor”. În starea asta dumnezeiască m-a adus pe mine Jurnalul Naţional. Dacă nu scriu zilnic un articol, mă cotropeşte tristeţea. Nu mi-am luat concediu de cînd s-a înfiinţat Jurnalul. Şi nici n-am rămas acasă în vreo duminică. Dar Jurnalul Naţional m-a făcut să nu simt oboseala. Aici e culcuşul bun pentru gazetărie. În Jurnalul Naţional poţi să inovezi, poţi aborda cele mai delicate, dar şi cele mai calde subiecte. În Jurnalul Naţional este preţuită gazetăria de talent. Nu se poate scrie ceva despre Jurnalul Naţional fără să aşezi în epicentru figura celui care l-a înfiinţat şi care-l păstoreşte inspirat şi cu dragoste de 15 ani. Figura lui Marius Tucă.
Probabil că se va supăra pe mine că scriu despre el, dar
Jurnalul Naţional înseamnă Marius Tucă, după cum Marius Tucă înseamnă Jurnalul
Naţional. Şi, oricum, pe fruntea Jurnalului Naţional trebuie scris apăsat şi
numele patronului, profesorul Dan Voiculescu. Cel care a încurajat tineretul,
cel care a desfiinţat toate frînele care puteau împiedica zborul înalt într-o
ziaristică de performanţă. Cel care a admirat dăruirea în meseria de gazetar şi
a stimulat-o. De 15 ani asist la fel de captivat la spectacolul care se numeşte
gazetarul Marius Tucă. Omul care a inventat această formulă de mare succes a
Jurnalului Naţional, urcînd Jurnalul în fruntea gazetăriei româneşti. A găsit
Marius Tucă formula deşteaptă de a îmbina elementele cotidianului cu elemente
ale unui săptămînal, astfel că din această simbioză s-a născut interesul mare
al publicului pentru Jurnalul Naţional. Cititorul găseşte în Jurnalul Naţional
atît aspectele fierbinţi ale ultimelor ore, cît şi teme diverse pe care le
poate parcurge în Jurnal şi în restul zilelor săptămînii. Iar Ediţiile de Colecţie
şi suplimentele, şi Ediţiile Speciale pot să se aşeze trainic în rafturile
bibliotecii românului cel de toate zilele. Acum 17 ani, Marius Tucă venea din
Caracal cu o geacă strîmtă pe umeri, dar cu aripi largi de zbor. Nu concepea să
nu fie coleg cu vulturii: “Voi fi cel mai bun ziarist”. M-am uitat la el cu
admiraţie caldă, dar şi cu neîncredere. Ei bine, din primele luni, Marius Tucă
avea trofeele lui, un lanţ şi o cască de miner spartă pe care le oprise din
tumultul reportajelor făcute în timpul mineriadelor. Îşi tocise pingelele de la
pantofi mergînd pe jos acasă la două-trei noaptea, cînd nu mai circula nici un
autobuz sau tramvai, el rămînînd pînă la acele ore tîrzii la Jurnalul Naţional.
Multe aş putea să scriu despre Jurnalul Naţional. De 15 ani, Jurnalul Naţional
este chiar viaţa mea. Jurnalul Naţional ne-a dat fiecăruia un adevărat rost în
trecerea noastră prin viaţă şi ne-a lăsat gîndul să zburde şi să respire aerul
tare al înălţimilor."
Florin Condurăţeanu, senior
editor
Acasă
"Pentru sufletul meu, Jurnalul Naţional înseamnă acasă. Am crescut împreună în ultimii 13 ani. N-a fost întotdeauna uşor. Ca-n orice relaţie în care există şi un strop de dragoste, au existat şi despărţiri, şi resentimente, şi dorul care vine apoi, mai puternic decît orice ultimatum. De două ori am plecat de la Jurnalul Naţional şi de fiecare dată m-am întors acasă. Aici am semnat prima ştire şi am învăţat să-mi asum misiunea de a fi jurnalist. Aici am învăţat să-mi apăr principiile şi să mă bat pentru 1% şansă. Aici mi s-a dat voie, întotdeauna, să scriu ceea ce cred şi să-mi apăr ideile. N-am redactat niciodată vreun rînd “după dictare”, pentru că Jurnalul Naţional a dat mereu şansa celor care-şi respectă meseria să rămînă verticali.
Pentru sufletul meu, Jurnalul Naţional e acasă. Încă de pe vremea cînd nu existau telefoane mobile, cînd nu aveam net sau mes, cînd ţăcăneam la maşinile de scris şi plecam în delegaţii cu trenul personal şi cu autostopul, cînd primeam pe fax fluxul de ştiri de la agenţiile de presă. Încă de pe vremea cînd uitam să plecăm din redacţie seara, pentru că aveam încă mult de lucru, cînd împărţeam un sandviş cu brînză la patru, cînd mergeam cu colindul iarna şi făceam chefuri împreună şi stăteam toţi, claie peste grămadă, într-o redacţie mică, aproximativ cît încăperea din care se prezintă azi “Observatorul”. Jurnalul Naţional e, pentru mine, acasă, încă din serile în care coboram în tipografia de la subsol şi, după ce rotativa începea să se învîrtească, prindeam paginile calde de ziar în capătul benzii, ca pe nişte pîini abia ieşite din cuptor.
Astăzi, abia dacă ne mai uităm pe ziar, abia dacă mai ştiu numele tuturor colegilor din redacţie (sîntem peste 200...), abia dacă ne mai vorbim cînd ne întîlnim pe holurile lungi (avem mes şi mobile), mîncăm de la catering şi abia dacă ne ajutăm între noi.
Totul e diferit. Un singur lucru a rămas neschimbat: spiritul Jurnalului Naţional. Trăieşte prin toţi cei care încă mai cred în el şi-n meseria de jurnalist. Cu loialitate şi cu mîndrie. De aceea, pentru sufletul meu, Jurnalul Naţional e acasă. De aici sînt, acestui loc îi aparţin.
Spun asta de fiecare dată cînd merg pe teren şi întind mîna
oamenilor. “Sînt Adriana Oprea, de la Jurnalul Naţional.”"
Adriana Oprea, şef
departament reportaj
