Aniversare: Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?

Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească des­pre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.

Dragii noştri cititori,

Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne pri­vim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.

Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai fa­miliei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?

O puteţi face astfel:

Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;

Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

Prin fax, la numărul 021.318.20.35.

Prin SMS, la numărul 0755151515.

Scrieţi-ne şi vă veţi citi!

De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească des­pre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.

Convingem oameni să nu abandoneze speranţa

“Jurnalul Naţional este primul cotidian central cu acoperire naţională în care am publicat ca jurnalist acreditat pe Justi­ţie, abia apoi urmînd experienţa de la Adevărul. Îmi amintesc că, în urmă cu aproape 13 ani, ziarul a fost prin­tre primele publicaţii care a acordat un spaţiu important gravelor proble­me din sistemul judiciar care afectau toate celelalte segmente ale societăţii, unele creîndu-ne dificultăţi chiar şi azi.

Pe vremea aceea eram studentă la Drept şi lucram în echipa de corectori de la cotidianul Matinal, însă voiam să fac mult mai mult. Aveam, ca şi acum, idealuri despre dreptate, democraţie, despre ceea ce ar trebui să facă jurna­listul şi mijloacele de informare în ma­să pentru a-şi îndeplini măcar într-o mică măsură funcţia educativă.

Mai am şi acum speranţe că lu­crurile bune se vor întîmpla, motiv pentru care încă rămîn “să pun umă­rul” la aceste schimbări,  chiar dacă unii prieteni îmi spun să nu mă mai consum atît pentru “alţii” şi să-mi văd de viaţă într-un domeniu mai bine remunerat.

Eram impresionată de lipsa de înţelegere, suferinţa şi umilinţa pe care le descopeream zilnic la oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi mie, persoane care au avut într-un fel sau altul de-a face cu Justiţia, de la un banal divorţ ori vreo custodie pentru copil pînă la procese penale. Erau oameni care, după “o întîlnire cu doamna oarbă”, mă contraziceau, spunîndu-mi: “Nu-i adevărat, adevărul nu iese totdeauna la lumină!”. Îmi amintesc că m-am dus la Marius Tucă, şeful ziarului, înarmată cu toate argumentele menite să-l convingă despre importanţa acordării unei atenţii spo­rite stării şi schimbărilor din Justiţie, capitale pentru noi toţi. Credeam că voi întîmpina dificultăţi, într-o peri­oa­dă în care accentul se punea mai mult pe politic. Ce să vă spun?

Eram o tînără de-abia venită din presa gălăţeană, fără rea­li­zări impresionante la CV şi băteam cu tupeu la uşa Jurnalului Naţional să-mi spun ideile, să le spun că oamenii trebuie convinşi să nu abandoneze speranţa şi că noi, jurnaliştii, putem face asta. Nu ştiu cît de surprins a fost Marius Tucă, ştiu însă că am fost uimită eu: a înţeles înainte de finalul argu­men­taţiei mele! Mai mult, era de acord cu mine că de modul în care se face dreptate şi de modul în care jurnaliştii pun umărul la schimbări depinde drumul Ro­mâniei spre un stat cu adevărat de­mocratic, european. Mi-a dat trei luni ca să conving. Şi două pagini întregi de ziar numai pentru pro­blemele parchetelor, instanţelor, avocaţilor, grefie­rilor, ale cetăţenilor care apelau la sistem pentru a obţine dreptate. Două pagini zilnic, pe care le realizam îm­preună cu încă doi colegi.

A fost prima dată cînd l-am întîlnit pe Marius Tucă. Iar Jurnalul Naţional a fost, cel puţin pentru o vreme, primul ziar cu o des­chidere atît de mare pentru un domeniu care avea să intre ulterior nu doar sub lupa restului presei scrise, ci şi a celei din audiovizual. De altfel, Justi­ţia nu este singurul domeniu căruia Jurnalul Naţional i-a acordat atenţie, mărturie stînd nu doar pa­ginile coti­dianului, dar şi ediţiile noastre de co­lecţie ori suplimentele cu care ne bucu­răm cititorii în fiecare zi.

Ce înseamnă acum pentru mine Jurnalul Naţional, redacţie în care m-am întors în urmă cu aproape trei ani? Cotidianul cel mai citit din România care acordă în continuare atenţie reformei sistemului judiciar, ziarul care nu doar in­formează, dar promovează şi “unitatea în diversitate” a opiniilor. În­seamnă publicaţia în care fiecare autor răs­punde pentru ceea ce face şi ce scrie. Înseamnă cotidianul în care, în ciuda bîrfelor de la colţurile blogurilor ori de aiurea, pot să-mi fac deontologic meseria de jurnalist, pot să public orice vreau atît timp cît am probe şi atît timp cît subiectul priveşte interesul ge­neral, fără ca cineva să încerce asupra mea măcar o persuadare ori, Doamne fereşte!, vreun tip de cenzură. Cînd spun toate lucrurile acestea nu vreau să subliniez că ar fi ceva ieşit din comun ca lucrurile să se desfăşoare normal, potrivit eticii profesionale, ori că în altă parte această normalitate n-ar fi posibilă, deoarece ea chiar există şi am trăit-o personal şi în alte redacţii. Însă mi se pare important să le subli­niez din experienţa mea personală la Jurnalul Naţional, deoarece mi se pare nedrept climatul în care evoluăm. Eu aşa ştiu să vorbesc, din ceea ce ştiu cu certitudine, în mod direct, şi nu din bîrfe, zvonuri lansate pe piaţă de diverşi “binevoitori” cum că Voiculescu face, Voiculescu drege. Sau oricare alt şef ori şefuleţ de pe aici. “Auleo! La Jurnalul Naţional? Atunci sigur n-o să publicaţi de Şereş! Nici de Copos!”, mi s-a spus de nenumărate ori. Ei, uite că am publicat.

Am fost primii care am scris de ancheta privind privatizările, în care fostul ministru al Economiei, Codruţ Şereş, a fost implicat. De asemenea, am informat corect despre dosarul Loteria şi nu ne-am dat înapoi nici de la ultimul dosar scos la rampă, cel al transferurilor din fotbal, în care George Copos este urmărit penal alături de alţi nouă oameni din lumea fotbalului. Iar exemplele care se constituie în dovezi ale faptului că nu vin Voiculescu, Tucă ori alţii să oprească apariţia vreunui material ori să determine o “direcţionare” în ceea ce priveşte modul de tratare a subiectului pot continua. Mă opresc însă, deoarece realizez că cititorii fideli ai cotidianului sînt convinşi de ceea ce spun, iar cei care cîrtesc pe forumuri, sub protecţia anonimatului, nu sînt demni să-i iau în seamă. Fie şi pentru simplul fapt că eu am întotdeauna curajul să-mi asum opiniile, cu nume şi prenume.”

• Violeta Fotache, publicist  comentator

Despre prietenie, respect şi recunoştinţă

“Necunoscut. Reţinere. Curio­zitate. Dorinţă. Tensiune. Fericire. Mîndrie. Efort. Echipă. Telefoane. Kilometri. Mulţi oameni. Multe cuvinte. Vacarm. Haos. Gălăgie. Domolire. Acomodare. Despărţire. Întoarcere. Prietenie. Dor. Cam asta este Jurnalul pentru mine. Sînt suficient de obiectivă încît să îmi dau seama că, într-un procent de pro­babilitate considerabil, se prea poate ca toate astea să nu însemne ceva decît pentru mine. Dar, iată, mă iubesc şi eu pe mine aşa cum vă iubiţi şi voi pe dumneavoastră, astfel că-mi dau voie ca părerea mea să conteze. Îmi dau voie să mă simt importantă, alături de Jurnalul. Un ziar care m-a crescut. Colegi care m-au crescut, m-au şlefuit, m-au enervat, m-au bucurat, m-au obosit, m-au făcut mai rea, mai aprigă, mai vocală sau, dimpotrivă, mai caldă, mai ponderată, mai raţională, mai prietenoasă.

Mi-au dat şi mi-au cerut. Le-am dat şi le-am cerut. Lor şi Jurnalului. Ei şi Jurnalul.

Mama mi-a arătat Jurnalul. Mi l-a pus în braţe şi mi-a zis, n-am s-o uit: “Citeşte, să-ţi destupi mintea! Eram în anul II de facultate. Îmi căutam de lucru. Am citit editorialul lui Marius Tucă. Avea acolo şi adresa de email. N-am crezut o clipă că e vorba despre o adresă reală. Şi iar o aud pe mama: “Nu se poate să nu fie reală. Omu’ ăsta ştie ce vorbeşte şi nu cred că şi-ar bate joc de oameni, trîmbiţînd prostii”. Aşa că i-am scris lui Tucă cum că-s tînără studentă şi vreau să mă angajez. Am apăsat bu­to­nul “trimite”. Şi apoi pe alt buton, unul imaginar, de “uită ce-ai făcut, că ori­cum e inutil”. Numai că n-a durat mult şi-am fost invitată, politicos, la un interviu cu directorul ziarului. Asta chiar mi s-a părut culmea glumei. Ţin minte că am plecat spre Casa Presei, unde mergeam pentru prima dată, com­plet ne-ncrezătoare. Cu toate astea, dacă-mi aduc bine-aminte, m-am ferchezuit niţel. Acolo am nimerit într-un birou lung, în capătul căruia stătea chiar Marius Tucă. Credeam în continuare că e numai o glumă şi că din clipă în clipă cineva o să-mi spună că azi n-aveau ce face şi s-au gîndit să se joace cu mine. Nu s-a-ntîmplat aşa. Omul m-a-ntrebat niţel repezit ce vreau. I-am repetat. La obiect, m-a întrebat dacă ştiu să fac ceva în sensul ăsta. Nu ştiam. În ce departament aş vrea. Habar n-aveam, că nu mai lucra­sem la ziar şi nu aveam instrumentele cu care să aleg. L-a chemat pe şeful de la Mass-media şi m-a expediat rapid. Chiar în momentul în care părăseam biroul, n-am înţeles exact că Marius Tucă nu mă expedia, ci că tocmai ce-mi dăruise, de fapt, o bucăţică de Jurnalul. Care e şi acum a mea. Însă aveam să aflu asta cu timpul. Încă­pusem pe mîini bune şi tot puţin cam repezite. L-am lămurit repede şi pe cel care avea să-mi fie şef de-atunci încolo că nu prea ştiu pe ce lume sînt, dar că, de-ndată ce mă lămuresc, n-am să-i dezamăgesc. De a doua zi am venit la lucru.

Am scris, am plîns cînd mi-am văzut prima dată semnătura pe paginile unui ditamai ziar. Fremătam cînd mă ţineam de barele metroului adormită toată şi vedeam un nene norocos care zăcea comod pe scaun şi citea un articol de-al meu. Îmi venea să-l trag de mînă şi să-i zic că “io sînt aia”. Făceam paşi mici în fiecare zi. Îi simţeam pe paşii ăştia de parcă nu păşeam numai cu tălpile, ci şi cu mintea, cu sufletul, cu toată fiinţa.

Jurnalul te fură. Merge parcă singur şi tu te duci după el. Sau poate oamenii de-acolo merg repede-repede şi trag Jurnalul după ei. Poate toţi alergăm să ţinem pasul cu Marius Tucă. Sau poate Marius Tucă aleargă fuguţa să prindă din urmă Jurnalul şi oamenii lui şi poveştile lui. La capătul zilei, care e ordinea corectă nici nu mai contează. Pe cititor îl interesează poate prea puţin, sau poate mai mult, cine unde stă, cine în urma cui aleargă. El vrea Jurnalul, şi cu asta basta.

După mine, ăsta e unul din marile atuuri ale Jurnalului: se construieşte pe sine, cu sine, pentru oameni. Strînge oamenii lui într-o echipă de prieteni, cu bune şi cu rele, şi-i lasă să facă din el un prieten al tuturor.

Aşa că, pentru mine, Jurnalul e a doua casă. A doua familie, care m-a-nvăţat şi m-a pregătit să intru în lumea celor mari. În lumea adulţilor. A oamenilor cu răspundere. Cu obli­gaţii. În lumea în care trebuie să lupţi ca să-ţi ţii capul la suprafaţă. M-a învăţat să muncesc. Să dăruiesc. Şi poate mai important ca toate, m-a învăţat cît de mult contează să ţi se ofere o şansă. Să ţi se arate încredere. Dacă astea se-ntîmplă în mod natural şi sincer, atunci respectul, angajamentul, seriozitatea vin şi ele de la sine. Şi, mai cu seamă, nu se uită.

Am avut noroc c-am nimerit la Jurnalul atunci cînd făceam primii paşi, de una singură. M-a învăţat lecţii pe care n-am să le uit. Jurnalul nu lasă oamenii să devină sălbatici. Nu-i lasă nici pe cei dinăuntru, nici pe cei de-afară, să fie haini, perfizi, meschini. Mici. Sau poate greşesc. Poate n-am ales cuvîntul cel mai fericit. Jurnalul încearcă să nu lase pe nimeni să fie mic şi meschin. Face tot ce poate. Mai departe, ţine şi de noi să-l ajutăm să reuşească!”

• Miruna  Mihalcea, redactor