Ataşamentul, nevoie instinctuală universală

Geta Brătescu/

Aceste prime relaţii dintre copii şi părinţi, mai ales cele din perioada 0-15 luni, numite relaţii de ataşament timpurii, reprezintă contextul-cheie al dezvoltării copilului şi se reflectă ulterior atât în modul de relaţionare cu ceilalţi, cât şi în felul nostru de a simţi şi de a gândi. Dacă ele au fost problema­tice, ulterior determină anumite modele de relaţionare cum ar fi dependenţa sau neadaptarea.

Ataşamentul este înnăscut, proiectat de evoluţie şi transmis de-a lungul filogenezei ca un imperativ biologic necesar supravieţuirii şi dezvoltării fizice şi emoţionale, în care noul născut trebuia ferit de mulţimea de prădatori şi de pericolele mortale extrem de numeroase, sistemul de ataşament reprezentând o componentă a geneticii umane.

John Bowlby, părintele teoriei ataşamentului, atrăgea atenţia că evenimentele din viaţa reală, modul în care părinţii îţi tratează copilul sunt de o importanţă crucială în dezvoltarea copilului. Acesta spunea că ata­şa­men­tele intime faţă de alte fiinţe umane sunt pivotul în jurul căruia se învârte viaţa unei persoane, nu numai atunci când este sugar sau copil mic, ci şi de-a lungul adoles­cenţei şi apoi în anii de maturitate, până la bătrâneţe. Cercetările longitudinale (desfăşurate pe parcursul a 20 de ani) au concluzionat că tipurile de interacţiune părinte-copil, realizate prin modurile de comunicare dintre aceştia, pot genera patru tipuri de ataşament copil-părinte (sau persoana de îngrijire): ataşament securizant, ataşament evitant, ataşament ambivalent şi ataşament dezorganizat.

Pentru a dezvolta un ataşament securizant, copilul trebuie să trăiască o relaţie caldă, apropiată şi continuă cu mama (sau cu substitutul permanent al mamei, respectiv persoana de îngrijire), relaţie în care ambii găsesc satisfacţie şi mulţumire. Acest tip de interacţiune este posibil dacă mama este senzitivă şi răspunde constant la semnalele şi solicitările bebeluşului, îmbinând uşor propriul său ritm cu cel al copilului. Consecinţa acestui tip de comportament senzitiv, de acceptare, cooperare şi disponibilitate emoţională a mamei este de creare a unui sentiment de siguranţă pentru copil, de protecţie şi susţinere atunci când are nevoie şi determină apariţia ataşamentului de tip securizant, în care copilul se simte liber să exploreze, să se dezvolte şi ulterior să devină un adult deschis, încrezător în propriile forţe, responsabil şi capabil să se adapteze şi să răspundă cu succes provocărilor vieţii. Copilul a cărui mamă (sau persoană de îngrijire) nu-şi poate exprima emoţiile şi manifestă aversiune faţă de contactul fizic cu acesta, sau chiar îl bruschează când acest contact are loc, dezvoltă tipul de ataşament evitant. Acest copil pare blazat, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că solicitările sale de confort şi îngrijire rămân veşnic fără răspuns, aşa că renunţă să mai ceară, iar ca adult va evita situaţiile conflictuale, nu-şi va exprima opiniile, nevoile, dorinţele etc.

Copilul cu ataşament ambivalent, furios sau pasiv nu este respins verbal sau fizic de mamă (ca în cazul copiilor evitanţi), dar răspunsul mamei la cerinţele sale de tandreţe şi afecţiune este imprevizibil, aceasta uneori răspunzând, alteori nu. Astfel, copilului îi scade interesul pentru explorarea mediului înconjurător (inhibiţia explorării şi descurajarea autonomiei) fiind cu precădere preocupat de locul în care se află mama sa. Ataşamentul dezorganizat apare la copilul a cărui figură de ataşament (mama sau persoana de îngrijire) este percepută simultan atât ca sursă de siguranţă, cât şi de pericol. Astfel, copilul pre-programat să se îndrepte spre părinte, în momentele de nelinişte este prins între impulsurile contradictorii de a se apropia, dar totodată de a-şi evita părintele, ataşamentul dezorganizat reprezentând colapsul de strategie a unui copil care trăieşte frica fără nici o soluţie. Acest tip de ataşament îl regăsim atât la copii abuzaţi, maltrataţi, cât şi la copiii care nu sunt abuzaţi, dar care-şi percep părintele ca înfricoşător.