Au ţinut vie credinţa în satele dobrogene

Dorinţa noastră de a descoperi bisericile din lemn care au ajutat la păstrarea credinţei ortodoxe ne-a purtat în judeţul Constanţa. Acolo, ne-a fost dat să descoperim trei bisericuţe care ne-au impresionat prin modestia lor. Ghidul nostru, arhitectul Vlad Calboreanu, este cel care a salvat o bisericuţă de la prăbuşire. A descoperit-o întâmplător, pentru că “nu se pot cunoaşte din cărţi din moment ce nici specialişti nu le ştiu”.

Dacă aţi ajuns la Mănăstirea Dervent din judeţul Constanţa, aţi putea ajunge relativ uşor în satul Izvoarele. Aici se află o biserică unică în ţara noastră. Sătenii vă vor îndruma spre acest lăcaş de cult care poartă hramul Sfântului Dumitru. Nu este un sat mare, au mai rămas cam 150-200 de locuitori, însă localnicii au avut grijă să nu-şi piardă unicitatea. Sunt oameni liniştiţi, credincioşi majoritatea frecventează biserica, deşi sunt vârstnici, îşi respectă tradiţiile. În faţa noastră se desfăşoară un sat tipic dobrogean, un sat pescăresc cu case cu olane, cu prispă. Liniştea de aici l-a convins pe arhitectul Vlad Calboreanu să-şi cumpere o casă în acest sat. “Pur şi simplu am fost atras de această regiune şi mi-am cumpărat o căsuţă în Izvoarele, sat numit pe vremuri Pârjoaia. Şi dacă în vecinătate am găsit o biserică aflată pe punctul de a se dărâma, în meseria de arhitect, ghici ce îţi trece prin cap să faci? Să o repari. În plus, mai era şi datoria de creştin. Astfel, am avut satisfacţii pe două planuri: mi-am făcut şi meseria, şi datoria de creştin”, spune domnul Calboreanu.

CÂT UN SOLDAT TURC CĂLARE
Dacă nu ai şti, ai fi tentat să treci mai departe de această construcţie, considerând-o o casă ca oricare alta, însă clopotul te anunţă că nu ai de-a face cu o casă obişnuită. “M-a fascinat felul în care era construită. Din punct de vedere arhitectural impresionează cât este de modestă. Este foarte mică. Dar spuneţi-mi câte biserici foarte importante sunt în Dobrogea? Nu sunt, dar biserici ortodoxe care au rămas din timpul turcilor?! Se spune că turcii au dat un edict care interzicea construcţia unei biserici mai înalte decât înălţimea unui soldat turc călare. Cam atât e de mare şi bisericuţa asta. Arată ca o casă de locuit. Cu toate astea, este un lăcaş de cult care a ţinut treaz creştinismul şi în timpul ocupaţiei turceşti, şi probabil sute de ani, pentru că e foarte aproape de Peştera Sfântului Andrei. Este dovada unei continuităţi a creştinismului”, povesteşte arhitectul.

TEAMA DE A MAI INTRA ÎN BISERICĂ
Înainte de a fi reparată, slujba în biserică se mai săvârşea din când în când. “Asta se întâmpla prin ’99. Fostul preot era bătrân, spunea că la ultima slujbă de înmormântare a trosnit aşa de tare întreaga biserică, încât a decis să nu mai intre de teamă să nu se prăbuşească biserica peste cei prezenţi. În biserică se slujea teoretic la două săptămâni pentru că nu avea preot propriu, ci unul era arondat la două sate, care locuia în satul mai mare, nu aici.”

HAI SĂ O RECONSTRUIM!
Arhitectul ştia foarte bine care erau paşii pe care trebuia să îi urmeze pentru a consolida biserica. S-a lovit de mai multe probleme, însă cu răbdare, cu perseverenţă şi credinţă le-a depăşit pe toate. “Cine a mai făcut chestii de acest gen ştie că este greu să vină cineva din altă parte să repare la tine în sat o biserică. Am fost privit cu foarte mult scepticism. Sătenii gândeau că în locul bisericii vechi trebuie făcută una nouă. Absolut de acord. Le-am spus că dau şi eu bani pentru o biserică nouă. “«Dar cu asta veche ce faceţi?», «Nu facem nimic!», «O lăsaţi să cadă? E păcat. S-o dărâmaţi, nu aveţi voie că e monument istoric... Eu mă ocup să o repar pe asta. Aveţi ceva împotrivă?» «Bine, bine, dar de ce o faci?», «Oi avea şi eu păcatele mele!» Nu cred că aşa se spală păcatele, dar acest argument i-a convins.” Şi, dacă se asigurase că primise sprijinul sătenilor, a urmat o serie de formalităţi administrative: “La vremea aia a fost destul de greu să conving nişte autorităţi să dorească repararea, apoi alte autorităţi să autorizeze reparaţia. Apoi, a trebuit să conving o comisie a Monumentelor Istorice că proiectul de restaurare este în conformitate cu legea şi cu ce se aşteaptă de la restaurarea unui monument istoric. În final, îţi trebuie bani. Ajutor moral am primit de la multă lume, material de la Secretariatul de Stat pentru Culte. Toată consolidarea a costat vreo 3.000 de dolari. Se consideră că a fost reparată pe plan local. Pe plan local, o restaurare de acest gen te poate costa foarte ieftin. Dacă nu am fi procedat aşa şi am fi mers din societate în societate, s-ar putea să ne fi costat foarte mulţi bani. E de făcut mai mult cu sufletul şi cu munca oamenilor decât cu bani. Oamenii din sat au dat o mână de ajutor pentru biserică, dar nu pot să spun că toată lucrarea s-a făcut cu mână de lucru din sat. Am adus de la Bucureşti un meşter bun, domnul Bucureşteanu, şi am plătit nişte oameni din sat care au muncit zi-lumină timp de trei luni”.

DEMONTATĂ ŞI REFĂCUTĂ CA UN PUZZLE
Rezultatul este că un monument aparent neînsemnat a fost salvat efectiv de la pieire. “Chiar începuse să se prăbuşească, iar o parte a şi căzut în timpul restaurării. Nu am nimic care să mă ajute în datarea ei. Lemnele, cum le-am găsit, unele erau în poziţie primară, altele în poziţie secundară, deci semnele arătau că a mai fost reparată. S-au luat părţi, de exemplu, stâlpii s-au făcut grinzi de dimensiuni mai mici, s-au refolosit. Nici lemnul nu poate să îmi spună ceva, pentru că putea fi înlocuit pe rând. Când am săpat gropile pentru a reînlocui stâlpii cu unii noi şi solizi, am găsit dedesubt morminte din cultura Basarabi II, epoca fierului, dar biserica nu o poţi data. Ea se cunoaşte că ar exista de pe la 1812, din atestările documentare ale locului.”
Restauratorul a avut parte şi de alte surprize: “Căpriorii erau din crăci de stejar, era chiar impresionant să-ţi imaginezi cum din crăci strâmbe au făcut un acoperiş drept. Au avut meşteri buni pentru chestia asta”. Dar de ce este socotită biserică de lemn?, îl întrebăm în mod firesc pe interlocutorul şi ghidul nostru. “Biserica ar fi de lemn pentru că toată structura ei este din lemn, cum ar veni în timpurile moderne numai termoizolaţia este din pământ. Da, este o împletitură din nuiele şi sunt stâlpi de lemn îngropaţi în pământ cu lipitură de pământ de jur împrejur. Arată ca o casă ţărănească. Mulţi ar fi vrut să o tencuiască, însă i-am convins că, dacă am face asta, am distruge autenticitatea. Am demontat-o şi am montat-o toată. Piesă cu piesă, bucată cu bucată. Ca dimensiuni, are 17 m lungime şi vreo 7-8 lăţime. La interior are pridvor, pronaos, naos şi altar. Tot ce îi trebuie unei biserici.”

PĂSTRĂTOARE A SPECIFICULUI LOCULUI
După terminarea reconsolidării, biserica a trebuit resfinţită şi, conform canoanelor religioase, acest act a fost săvârşit de episcopul locului, ÎPS Teodosie. Părintele Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent şi vicar al Arhiepiscopiei Tomisului, s-a ocupat de cele necesare. “Biserica din Izvoarele care poartă hramul Sfântului Dumitru a fost resfinţită în 2002. A fost redată cultului, pentru că nu se mai făceau slujbe acolo decât de Paşti. Prin grija şi osteneala domnului Calboreanu a fost restaurată sută la sută. S-a păstrat totul. În prezent, în biserică se celebrează Sfânta Liturghie o dată la două duminici, deoarece preotul slujeşte şi în Calnia”, ne-a spus stareţul Mănăstirii Dervent. “Noi am pledat pe lângă autorităţi să ne ajute în refacerea drumului către acest sat, înainte noroaiele te împiedicau să ajungi uşor. Şi am găsit sprijinul lor. Au instalat şi un telefon fix acolo, dar cel mai mult ne bucurăm că au electrificat mica biserică.” Despre părintele care se îngrijeşte de soarta comunităţii, pr. Andrei are numai cuvinte de laudă: “Este smerit şi îl admir pentru râvna lui. Remarcabil este că niciodată nu se plânge de greutăţi. Este bucuros că poate să slujească acolo şi de fiecare dată l-am văzut cu un zâmbet, cu o bucurie pe faţă şi cu un curaj de a fi de folos oamenilor din Calnia şi din Izvoarele”.
În prezent, se fac demersuri pentru ca această biserică să fie inclusă în circuitul turistic religios şi pentru că satul Izvoarele este o aşezare pitorească şi păstrează caracterul etnografic al locului.

BISERICUŢA DIN STRUNGA
Înainte de a se numi Strunga, localitatea se numea Câşla. Locuitorii acestui sat dobrogean s-au tot împuţinat. Au mai rămas atâtea familii cât le poţi număra pe degetele de la o mână. E mult spus familii, deoarece sunt vârstnici mai mult singuri şi văduvi. Poate salvarea lor a venit din partea bisericii. Lăcaşul sfânt poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Biserica din Strunga este asemănătoare celei din Izvoarele, puţin mai mare însă, reparată şi ea recent. Sătenii au tencuit-o pe dinăuntru şi pe dinafară, i-au pus tablă pe acoperiş. La nivelul Arhiepiscopiei Tomisului s-a hotărât înfiinţarea în zona respectivă a unei mănăstiri. Aşa a început o viaţă monahală, cu o măicuţă stareţă care se cheamă Filareta. Vreo opt-nouă luni a fost singură. Apoi, a mai venit cineva şi au ridicat câteva chilii. În prezent, sunt şase măicuţe. Părintele Andrei de la Dervent ne povesteşte despre mica aşezare mănăstirească: “De doi ani s-au stabilit în Strunga. Iniţial au stat într-o casă a sătenilor. Interesant este că toată comunitatea s-a coagulat în jurul bisericii. Măicuţele le asigură şi mâncare bătrâniilor din sat, şi îngrijirea necesară. Maica Filareta este foarte milostivă şi face misiune şi în satele dimprejur”. Sunt veşti îmbucurătoare pentru această mică aşezare. În curând se va sfinţi biserica nouă a mănăstirii, iar cea veche va rămâne paraclis.

SATU NOU CU O BISERICĂ VECHE ŞI UNA NOUĂ
În Satu Nou, unde se află 110 familii, există de asemenea o bisericuţă construită după modelul celor din Izvoarele şi Strunga. Arhitectul Vlad Calboreanu a fost interesat şi de biserica aceasta: “Am observat că are aceeaşi structură de lemn, însă a suferit diverse intervenţii. Acum trei-patru ani, cineva a făcut un proiect, pare-se de la Constanţa, pentru o restaurare. Biserica din Satu Nou nu s-a reparat nici până acum. Ca să nu cadă, se pare că i-au făcut pe plan local un perete din BCA, nu se ştie exact, pentru că nu se vede sub tencuială”, ne-a spus arhitectul. Pe de altă parte, părintele Andrei de la Dervent ne-a spus ce se întâmplă cu acest lăcaş de cult: “Este o durere pentru noi faptul că biserica din Satu Nou nu a fost până acum restaurată. Lucrăm cu Comisia de Cultură de la Consiliul Judeţean pentru această reparaţie. În paralel, s-a pus temelia unei alte biserici în apropiere, urmând ca bisericuţa veche să fie restaurată şi să rămână ca monument, urmând să intre în circuitul turistic religios. Am luat această decizie pentru a o proteja. În Satu Nou sunt în jur de 110 familii, iar în timp construcţia s-ar fi uzat şi prin slujbele care s-ar ţine acolo”.
Unice în felul lor, bisericuţele dobrogene ridicate din lemn şi lut fac parte din zestrea de lăcaşuri vechi de cult a poporului român şi ar putea constitui, alături de alte monumente, puncte de atracţie turistică şi religioasă a celor care vor să le cunoască îndeaproape.